Ce-i drept, au trecut repede cei patru ani de când politicienii noştri minunaţi şi atât de bine intenţionaţi socoteau, cu creioanele după ureche, unde le-ar fi mai bine şi cine are şanse să câştige. Dincolo de cele petrecute atunci, aruncăm o privire în jur şi iată-ne în acelaşi punct de plecare.

Toţi spun că şi-au făcut treaba.

Adică „- Popescule, ţi-ai învăţat?

- Da.

- Şi ce-aţi avut voi de învăţat ?

- Despre promisiuni.”

Nu-i aşa că asta este eterna temă? Aşadar, unde sunt drumurile promise, unde este reforma justiţiei, unde este lupta împotriva corupţiei, unde sunt libertatea presei, prosperitatea agricultorilor, unde este nivelul de trai decent nu doar pe alese, unde sunt legile care să ne aducă în secolul XXI, fondurile europene, unde sunt controalele la toate instituţiile stat-în-stat care ne mănâncă banii, unde, în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor se regăsesc tonele de taxe şi impozite, unde sunt combaterea birocraţiei, politica externă, investiţia în energie alternativă, unde sunt gropile ecologice de gunoi, şcolile sigure, transportul civilizat, canalizarea şi reţelele de curent electric promise unei ţări întregi electrificate pe sprânceană? Oare toate acestea şi câte altele nu ne-au fost promise şi cu patru ani în urmă? Ba bine că nu! După cum stă treaba dacă privim în jur, promisiunile s-au predat, dar temele pentru acasă nu s-au făcut. Şi din păcate pentru mulţi nevrednici din aceştia, lecţia nu se mai predă o dată, ci doar, după patru ani, se ia nota patru.

O întreagă clasă, care în Occident ar fi fost admisă doar la vreo şcoală ajutătoare, a avut simpla sarcină de a-şi face tema. Azi, toleranta populaţie a României are şansa să-i lase pe toţi corigenţi. Şi nu neapărat pentru că le-ar păsa – în fond, exemple de ţopăială de la un partid la altul sunt cu nemiluita. Ci ca să mai uite de tot ceea ce ar fi trebuit să aibă după patru ani şi nu are. O pedeapsă acolo… Măcar simbolică.

Roxana ICHIM

 O bună parte a celor înregimentaţi politic, căci nu putem vorbi despre politicieni autentici, au sperat, în ultima vreme că PSD, sub presiunea unui val care voia schimbare cu orice preţ, va ceda. Va ceda psihic, va ceda din procentele sale, dar şi din fluturii care, oricum, ar fi migrat spre florile puterii.
Cel mai mult s-a dorit debarasarea de „balast”, dar, mai ales, de produsele „expirate”, ca semn al vasalităţii faţă de înalta poartă. Pe toţi i-a îngrijorat soarta „europeană” a stângii româneşti. Pe unii, că nu s-a ridicat la nivelul unei modernităţi, dar şi mondenităţi, menite să dea satisfacţie anumitor grupări „reformiste” care au adus în politică doar substantive ce nu pot ţine loc de banii pentru plata facturilor la energie şi gaze. În acelaşi timp, pe autenticii oameni de stânga i-au şocat mişcările haotice, dar, mai ales, inadaptabilitatea PSD la cerinţele oamenilor a căror sărăcie creşte exponenţial faţă de averile unor „afacerişti de ocazie”.
Luptele ce s-au dus în ultimii ani, în interiorul partidelor, nu au adus clarificări doctrinare, mai mult decât necesare, ci doar repoziţionarea unora faţă de puternicii zilei, fără a se mai ţine seama de platforme sau interes naţional.
Puterea cu orice preţ a fost singurul indicativ politic aflat la o reală concurenţă cu inflaţia şi deprecierea leului, în timp ce spirala abuzurilor a cunoscut o creştere fără precedent.
Nici PSD nu a fost scutit de seismele politice. Ba, mai mult, asupra sa s-au exercitat presiuni extraordinar. Fiind surprins cu garda jos, datorită luptelor interne exercitate de grupări reformatoare pro-deice, care se doreau de stânga, dar la stânga Tatălui, PSD a încasat câteva directe care l-au cam ameţit ceva timp, inclusiv în sondaje.
Bursa de pariuri politice a funcţionat din plin, la fel ca şi DNA, în încercarea de a destabiliza jocul, de a impune noi reguli pe piaţa lipsită de concurenţă, de fair-play.
S-a trecut, în ceasul al doisprezecelea, la verificarea produselor, dar, mai ales a pieţei, ţinându-se cont de cerere şi de ofertă. Cum oferta era net inferioară cererii pieţei, a trebuit să reapară produsul tradiţional, considerat mult timp a fi expirat, atipic pentru o Europă vicleană şi interesată doar de propriile nevoi.
Astfel, am trecut şi peste momentul mult aşteptat, de reaşezare a apelor într-o matcă firească şi nu deviată precum Canalul Bîstroe. Revenirea „greilor” nu înseamnă o atitudine reparatorie, ci, mai degrabă, o necesară revenire la o gândire autentică de stânga, de care România, dar, mai ales, o bună parte a populaţiei, sărăcită de o haotică politică de dreapta, are atâta nevoie.
Din păcate, am pierdut mult timp pentru a înţelege forţa şi puterea produselor tradiţionale pe care Europa le foloseşte din plin, dar încearcă pe spinarea noastră E-urile politice, şi nu numai.
Mitică Panaitescu

 Clasa politică autohtonă, respectiv „zoaia de pe geamurile ţării”, apud TB, s-a strâns, recent, prin reprezentanţii ei de vârf, tocmai la Palatul Cotroceni, chemată la o insolită „consultaţie” prezidenţială.
 Motivul acestei întâlniri între confraţi l-a constituit situaţia din Kosovo, acea umbră ce pare a se întinde dinspre un viitor imprevizibil spre incertitudinile prezentului naţional, balcanic şi european.
 În aceeaşi zi de pomină, mai spre seară, Guvernul Tăriceanu şi Parlamentul bicameral, în consens deplin cu Administraţia prezidenţială, au anunţat, cu fermitate majoritară, nerecunoaşterea statului nou născut şi a tuturor consecinţelor rezultate din acest eveniment, anticipat de multă vreme.
 S-a realizat, astfel, în premieră absolută după instaurarea regimului Băsescu-Tăriceanu, un consens deplin între principalele forţe politice, minus UDMR, în legătură cu o situaţie de politică externă plină de confuzii şi, implicit, de pericole nedefinite.
 Deciziile pe această temă, comunicate televizat naţiunii cu morgă şi vitejie intrinsecă, i-a făcut, probabil, pe mulţi cetăţeni să privească cu teamă pe ferestrele caselor, spre a depista trupe şi tancuri ostile, pe străzile sau uliţele din preajmă.
 Neliniştea acestora este justificată de faptul că, după efervescenţa integrării în UE şi NATO, a perioadei de totală acceptare a rigorilor şi politicilor europene şi americane, autorităţile supreme ale statului nostru se pun brusc de-a curmezişul tăvălugului de recunoaştere a statului Kosovo, declarând procesul ilegal şi punând lacăt pe reprezentanţa diplomatică a României la Priştina.
 Potrivit logicii prezidenţiale, aplicată, de regulă, în politica internă, acceptarea unei ilegalităţi este vinovată, condamnabilă şi inacceptabilă.
 Ne putem, oare, aştepta, din această perspectivă, la extinderea listei negre de politicieni indezirabili a preşedintelui nostru, cu liderii străini care recunosc şi susţin noul stat Kosovo?!? Evident, întrebarea noastră este retorică şi forţată, asemănătoare, însă, cu verbiajul ales de şeful statului în situaţia dată.
 Realitatea nu poate fi, totuşi, ocolită sau eludată. În primul moment de cumpănă europeană, autorităţile României au decis să se plaseze în altă poziţie decât majoritatea „familiei” în care ne-am străduit să accedem.
 Îndrăznesc să afirm că acest curaj al conducătorilor noştri, pe care îl resimt cu o reală satisfacţie personală, poate constitui un puternic handicap pentru interesele de stat ale României în viitor. Cred că şi curajul de a fi solidari cu opţiunea majoritară europeană în cazul Kosovo este la fel de onorabil şi îndreptăţit.
 Consensul aproape unanim al autorităţilor, îndelung aşteptat, se produce, astfel, în legătură cu o cauză mult prea îndepărtată de ţară, lăsând intactă vrajba noastră internă.

Gigi Trif

 Românii fierb şi azi de aceleaşi probleme de care fierbeau şi acum 10 ani. Păi cum să nu-i vezi cum se chinuie să ajungă la slujbe prost plătite în mijloace de transport care-i lasă fără nasturi, buzunare şi plini de nervi de la 6 dimineaţa? Cum să nu-i vezi numărând disperaţi banii de întreţinere, maldăr, şi cei rămaşi pentru restul, nimica toată? Cum să nu-i vezi umiliţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi, furaţi deopotrivă de aleşi şi infractori, trimişi să plimbe ce-or vrea doar să nu-i deranjeze pe medici sau pe funcţionarii publici, prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi şi morţi de spaimă că s-ar putea îmbolnăvi - echivalentul unei condamnări la…viaţă mizeră?
 În afară de maşinile cu care sfidează îmbogăţiţii acestor ani, nu s-a prea schimbat mare lucru pe aici. Am intrat în UE? Şi ce? Le-a scos asta păsărelele din capete atâtor politicieni care au rămas tot cu minţile sucite anapoda? Aş! Tot trecutul le cântă-n cap! Ne înglodăm cu toţii în datorii de neplătit doar ca să importăm cu cât mai mult succes occidentul anilor ’80 ai secolului trecut!
 Bravo!
 Cum să nu-i vezi pe românii obişnuiţi trăind trist şi îmbătrânind urât? Simplu. Nu-i vezi dacă eşti un politician contorsionat, care a rămas în epoca lui „care pe care“. În principiu, stânga ar avea viaţă lungă şi multă treabă într-o ţară ca a noastră. Ar putea face opoziţie constructivă sau ar putea să vorbească mai pe înţelesul alegătorului şi mai pe scurt, dacă se poate, cu mai multe date concrete.Ba ar putea să vină chiar la putere şi să traducă în limba română ce ar vrea de la propria prestaţie.Dar, foarte ocupată să facă politică, a uitat complet că “bun e vinul, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa”. Se ocupă cu siropurile de dude.

Roxana Ichim

 Există o ţară în care preşedintele este atât de băgat în seamă, încât a uitat ce este decenţa şi discreţia. Prostii, bârfe, şuşanele sau chestiuni arzătoare pentru naţiune, toate au aceeaşi intensitate mediatică, politică şi parlamentară. Este ca şi cum brusc ne-am fi întors cu toţii în antichitate şi am sta cu gurile căscate la Oracolul din Delfi. Dacă documentul acela făcut la repezeală, sub presiunea timpului şi a necesităţilor europene, amendat în goana calului şi votat asemenea, se vrea a fi o adevărată Lege fundamentală, atunci este de constatat că el nu-i permite „singurului om ales prin vot uninominal” chiar orice. Din păcate, limitele s-au dovedit elastice şi, iată, avem o ţară în care totul este discutabil, fără ca asta să semene măcar a democraţie. Este un fel de „Hai să vorbim discuţii, că tot n-avem altceva de făcut şi tot nu se schimbă nimic”.„Poporul” nu prea e băgat în seamă în toată această forfotă, dar nimic nu este nou. Înghesuială este doar printre politicieni – Udrea n-are loc de Roman, Băsescu de Tăriceanu, acesta de propria măreaţă umbră, Boc nu are loc de nimeni, conservatorii n-au loc în Parlament, UDMR are atâta loc încât a început să zărească hăul, Geoană nu poate respira de procentele PSD în sondaje iar PRM nu-i mai face potecă nici propriul electorat. Există, aşadar, o ţară în care şmecherii iau premiul I, şmecherii care le trag sforicelele iau coroniţele iar preşedintele crede că aplaudacii săi au ceva din Cervantes şi că-l vor face nemuritor în postură de Don Quijote. Dacă nu, măcar prin comparaţie, declarându-ne pe noi ceilalţi „o ţară de rebuturi”.
 Cum spuneam, există o ţară în care unii încă mai scuipă pe jos, că doar n-or fi mai prejos decât unii politicieni care se scuipă în ochi. Cei care ghicesc despre ce ţară este vorba pot câştiga, prin tragere la sorţi, o excursie pe îndepărtata planetă Europa.
Roxana ICHIM

 Un personaj al trecutului nostru revoluţionar pare să prindă iarăşi contur. Nu cred că este o surpriză. Dimpotrivă, era de aşteptat.
 Revenit, după zece ani  la viaţa civilă, la statutul de cetăţean liber, fostul lider al minerilor din Valea Jiului, Luceafărul huilei cum era numit, Miron Cozma de fapt, s-a întors printre ai săi ortaci. Cu dor de revanşă, poate de răzbunare?! Cred că în această privinţă nu prea ar fi dubii.
 Lider sindical cu puteri totale şi cu puseuri dictatoriale în Vale, cândva, a revenit acum, la Lupeni, căci la Petroşani are interdicţie de a păşi cinci ani, în căutarea trecutului pierdut. Dar şi a foştilor tovarăşi. Şi, mai cu seamă, a celor mulţi, care-l ascultau întotdeauna cu respect şi-l acceptau fără crâcnire. Pentru ei era omul căruia nu-i stătea nimic în cale, era omul din pricina căruia a căzut în ’91 Guvernul Roman.
 A venit, aşadar, printre ai săi într-un gest de recuperare a falnicului său trecut, cu vădite intenţii de a-şi regăsi şi de a recupera audienţa şi susţinerea pe care le avea şi de care profita din plin cândva. Convins că unul este Miron Cozma, a păşit cu tupeu şi cu fermitate în gesturi în faţa celor ce s-au adunat, mai mult din curiozitate, vreo sută la număr. Stupefiant, şocant pentru fostul necontestat lider sindical.
 Adevărul este că, deşi numărul minerilor din zonă s-a subţiat vizibil, în răstimpul în care liderul lor şi-a ispăşit pedeapsa, totuşi, vreo 10-12 mii de ortaci tot mai numără încă minele din Vale. Lor, se pare că personalitatea lui Cozma le mai spune destul de puţin sau nu le mai spune chiar nimic.
 Poate de aceea, cuprins de iritare în faţa celor adunaţi, aşa cum spuneam, mai mult întâmplător şi, în special, din curiozitate, Cozma şi-a cam pierdut cumpătul. S-a răţoit la cei veniţi, reproşându-le indiferenţa ce le-a simţit-o de-a lungul anilor de detenţie. Gest imprudent şi sfidător, la urma urmei, definitoriu, însă, pentru personajul care era obişnuit cu aplauze şi urale.
 Intenţia lui Miron Cozma, intenţie declarată, de fapt, este acum de a pune bazele unui partid al muncitorilor, unui partid muncitoresc. Mai direct spus, fostul lider sindical urmăreşte, asemeni altor lideri sindicali din ţară, de a se avânta în lupta politică. Este modul prin care, probabil, are convingerea că va putea să-şi ducă la îndeplinire gândurile de revanşă, de recuperare a anilor pierduţi, gânduri nutrite de apriga dorinţă ca el, Miron Cozma, să redevină iarăşi un personaj important al momentului.
 Deocamdată, pornit în căutarea şi, pe cât posibil, în recuperarea timpului trecut, în redobândirea amăgitoarelor măriri, de care a beneficiat din plin, nu puţini ani, fostul Luceafăr al huilei a lăsat să se înţeleagă ( promisiunile nu au lipsit niciodată şi adevărul este că nici nu prea costă) că va reuşi să readucă actualilor ortaci ( câţi vor mai fi rămas dintre foştii lui tovarăşi, dintre care destui au dat uitării mineritul şi au luat calea Italiei sau a Spaniei, în căutarea unui loc unde să-şi câştige pâinea cea de toate zilele)  un „Să trăiţi bine” în variantă proprie. Şi, deşi evident dezamăgit de elanul aflat aşa zis printre ai săi, fudulul fost lider sindical a anunţat că, până una alta, a pus la cale organizarea unor marşuri şi a unor mitinguri revendicative ce urmează să se desfăşoare la Deva.  E o specialitate la care se pricepe şi un moment de unde se poate pregăti nu nou început, cel de viitor lider de partid. E adevărat că timpurile sunt altele şi nici oamenii nu mai sunt  aceiaşi ca şi mentalitatea lor, care nu a bătut pasul pe loc. Dar, cum speranţa se spune că moare ultima, impetuosul lider are toate temeiurile să viseze la viitorul său partid muncitoresc şi la o revenire spectaculoasă pe scena sindicală şi politică a ţării.
Mihai Cernat

 Poziţia de prim-gornist prezidenţial a dlui Emil Boc, preşedintele PD-L, este serios ameninţată în cadrul fanfarei entuziaste de sub ferestrele Palatului Cotroceni.
 Deşi suflă din toţi bojocii şi de multă vreme, amplificând orice şoptire băsesciană, micul trompetist de la Cluj nu poate satisface pe deplin ilustrul auz al lăutarului suprem, afectat de excese şi bătrâneţe.
 Până acum, şeful de partidă al suflătorilor a fost concurat cu  insistenţă de partinica dnă Elena Udrea, stăpână deplină pe muştiucul instrumentului prezidenţial, beneficiară a partiturilor livrate discret de compozitorii regimului.
 Cu toate acestea, prim-solistul gornist avea rezervat un loc de frunte în primul rând al neobositei fanfare.
 Iată, însă, că beneficiarul alămurilor pare nemulţumit de larma instrumentală produsă la comandă militărească. De curând, a fost introdus în formaţiunea prezidenţială un neobosit trompetist civil, pe numele său Avramescu.
 Avantajat de plămâni voluminoşi şi viguroşi, acest instrumentist ambulant susţine de multă vreme recitaluri dedicate agresiv dlui Traian Băsescu. Nimic nu l-a putut opri sau tempera în elanul său de prozelit al preşedintelui jucător, chiar dacă s-a remarcat prin falseturi şi stridenţe aiuritoare.
 Fie-mi îngăduită, în acest moment, naivitatea de a crede că preşedintele României l-a numit consilier prezidenţial pe respectivul gornist politic cu o vagă strângere de inimă şi o discretă jenă faţă de nemărginita obedienţă şi infinitele aplecăciuni ale acestuia, prea puţin credibile, totuşi.
 Societatea civilă, dinspre care se revendică individul, câştigă, prin trecerea sa în rândul lefegiilor din deal, un plus de credibilitate şi imparţialitate. Totodată, foştii consilieri de marcă, eliberaţi  de la Cotroceni, pot realiza cu mai mare claritate nepotrivirea în care s-au aflat.
 Incontestabil, Avramescul poate să sufle mai tare decât se cere, să vorbească mai mult decât trebuie şi să stea capră la nesfârşit. Deşi cred că o asemenea insistenţă pravoslavnică este greu de suportat pe termen lung, faptul că preşedintele tuturor românilor l-a ales ca sfetnic provizoriu pe cel mai guraliv lăudător îi trădează slăbiciunile.
 La finele secolului trecut, un veritabil critic literar şi remarcabil om de cultură, dl Alex Ştefănescu, şi-a manifestat, public disponibilitatea de a lucra ca portar la Cotroceni, doar spre a fi în proximitate titularului de atunci al palatului. A fost taxat cu promptitudine pentru obedienţa declaraţiei şi oportunismul intenţiei.
 Exemplele de acest fel devin, pe zi ce trece, tot mai numeroase şi semnificative în epoca discordiei totale inaugurate de comandantul eşuat pe uscat.
 Renaşterea oportunismului şi obedienţei, încurajată şi susţinută la toate nivelurile după exemplul oferit de dl Traian Băsescu, adeseori în detrimentul profesionalismului şi demnităţii personale, constituie una dintre petele majore ale democraţiei dalmaţiene autohtone.
 Cu gorniştii înainte se merge tot mai greu spre eficienţă, democraţie şi civilizaţie.

Gigi Trif

 Ca simplu cetăţean sau, mai degrabă, ca spectator la ceea ce se întâmplă (politic vorbind) în România, astăzi, nu poţi decât să-ţi pui întrebarea: unde se va ajunge, oare? Unde se va ajunge, oare, cu acest infect şi interminabil ping-pong politic între cele două palate? Soarta celor opt foşti şi actuali miniştri, de fapt, situaţia dosarelor lor, a isterizat puterea (preşedintele, premierul şi, evident, taberele susţinătoare) şi tinde să provoace aceeaşi stare întregii naţii. Cu vreo optsprezece ani în urmă, când, cătinel-cătinel, parlamentarismul românesc încerca să meargă pe propriile picioare, mediatizatele sale zbateri făceau deliciul unei populaţii încărcate de speranţe, ce urmărea, relaxată şi amuzată, ciorovăiala politică.  Acum, însă, când am devenit şi parte a familiei europene (cu acte în regulă, cum se spune), spectacolul (circul) declanşat de aceeaşi tagmă (cea a politicienilor, se înţelege) se desfăşoară încrâncenat, plasat sub zodia ameninţărilor, cu scrâşnete de dinţi şi cu evidente tendinţe de exterminare reciprocă. Adevărul este că o fi an electoral, dar nebunia care ne-a cuprins nu poate justifica şi cu atât mai puţin scuza o asemenea brambureală generală. Desigur, democraţia îţi conferă dreptul şi libertatea de a spune deschis ce părere ai într-o privinţă sau alta, dar, în nici un caz, nu-ţi dă voie să-ţi însoţeşti devoalarea opiniilor cu ingrediente de tip maidanez. Cerbicia taberelor care se înfruntă ar fi de natură să declanşeze, până la urmă, prin ridicolul şi absurdul pe care îl degajă, zâmbetul spectatorilor, adică al nostru, al celor mulţi, cetăţeni numiţi, dacă ar fi un simplu şi nevinovat joc politic.  Din nefericire, aspra bătălie politică ce nu mai conteneşte de trei ani de zile maschează o realitate economică şi socială dură, ce  are chiar  accente dramatice şi se dovedeşte aşezată sub un cer acoperit de nori ameninţători.
 Prinşi în clenciul actualului ping-pong politic, pare că nimeni (dintre guvernanţi, desigur) nu mai este atent şi preocupat de valul de scumpiri ce a devenit tot mai ameninţător. Cine mai bagă în seamă notele (de-a dreptul aberante) de plată pentru întreţinere? Leul este pe cale să se prăbuşească şi nici un politician nu se arată îngrijorat. România e pândită, datorită politicii sau, de fapt, a lipsei unei politici coerente şi înţelepte, de o teribilă criză energetică. Interesează pe cineva acest fapt? Sindicatele se arată nemulţumite şi unele dintre ele ameninţă chiar cu declanşarea unei greve generale. Impresionează pe cineva acest fapt? Se apropie un eveniment deosebit, organizarea unui summit NATO. Cea mai importantă şi mai extinsă reuniune din istoria acestei alianţe. Şi asta, într-o ţară în care duşmănia dintre primii doi oameni ai puterii (preşedintele şi premierul) e de notorietate internaţională, de acum. Mai mult, însuşi ministrul de resort, cel al Armatei, e ameninţat cu suspendarea, chiar cu implicarea penală, pentru că încearcă să opună respectul legilor şi a constituţiei arbitrariului şi vendetei politice. Zilele trecute, ministrul  Finanţelor s-a trezit să declare, pe la posturile de televiziune, că nu vom avea (statul, desigur) bani pentru plata pensiilor şi a salariilor. Îşi imaginează  aprigii noştri (Boc et comp.), ca şi restul echipei guvernamentale ce ecou a avut o asemenea veste? În loc să vedem ce vom face în asemenea împrejurări, pentru a ne păstra, totuşi, un oarecare echilibru emoţional, noi aflăm, cu amănunte, despre schimbul de terenuri al cărui beneficiar e celebrul, de acum, dom’ Constanda. Şi, colac peste pupăză, ne frământă ce a vrut să spună Omar Hayssam când, în dialogurile lui secrete, a vorbit despre un personaj, „profesorul”, care a orchestrat toată povestea cu „răpirea” gazetarilor. Cum vom reveni sau, mai degrabă, cum vor reveni cu picioarele pe pământ actualii politicieni, cei ai puterii cu deosebire, e anevoie şi riscant de anticipat. Teamă îmi este, ştiind felul de a fi al nostru, al românilor, că totul se va acoperi, până la urmă, de băşcălie, în timp ce din dealul Cotrocenilor se va rostogoli hăhăitul prezidenţial. Rea tocmeală, am putea, cu năduf, spune. Totuşi, chiar să nu ne mai fi rămas decât a facem haz de necaz ? Eu unul, nu cred.
Mihai Cernat

 Cei mai importanţi doi oameni în statul român (dacă nu-i punem la socoteală pe patriarh şi pe şeful DNA) ştiu foarte bine nu doar că informaţia înseamnă putere, ci şi viceversa.
 Ştiu foarte bine de ce şi cum a devenit terorist singurul terorist pe care l-am prins şi noi (părea să-i meargă foarte bine şi înainte), de ce şi cum a şters-o. Ştiu de ce şi cum am intrat noi în Uniunea Europeană pe post de figuranţi, de ce şi cum totul în România costă cât nu face, de ce şi cum vitala energie n-are nicio strategie, de ce şi cum producem doar sedii luxoase de birouri, de ce şi cum au dispărut ca şi când n-ar fi fost agricultură, performanţă, tineret capabil,  infirmiere sau rezerve strategice, şapte straturi de asfalt pe fiecare metru pătrat trâmbiţat şi, de ce nu, flotă, nu doar maritimă. Ştiu de ce şi cum groapa birocraţiei e tot mai mare şi mai mare, de ce şi cum la fiecare proiect e nevoie de două-trei comisii de control, de ce şi cum găinarii şi-au luat Italia-n cap iar prădătorii stau în ţară de Crăciun cu familiile în jurul bradului, de ce şi cum liberalii măresc pensiile iar democraţii sunt de dreapta, de ce şi cum va fi pus fiecare în capul bucatelor  după alegerile din 2008, de ce şi cum au ieşit preşedinte şi premier într-o ţară în care un sfert dintre alegători încă mai cred că Ion Iliescu e şeful statului.
 Pe intervalul imens dintre adevăratele manevre din România şi felul în care cetăţenii ei sunt insultaţi cu taxe şi umiliţi cu un dispreţ incurabil faţă de drepturile care decurg din faptul că plătesc, cei mai importanţi oameni din stat se comportă ca doi bruxomani. Adică, fiecare scrâşneşte straşnic din măsele, ca să audă consilierii de imagine ai celuilalt.
Roxana Ichim

         Recent, un prestigios comentator la cel mai important post de televiziune din SUA, l-a numit maimuţă pe ilustrisimul preşedinte american, probabil cu referire la performanţele intelectuale şi diplomatice ale acestuia. 
         Credem  că a exagerat, deoarece se ştie că există antropoide cu un grad remarcabil de inteligenţă. Ulterior episodului transmis în direct, au fost exprimate scuzele de rigoare.
         Această apreciere, ca şi numeroase altele asemănătoare care îl plasează pe actualul şef transatlantic sub 30% în încrederea concetăţenilor săi, ne oferă şi nouă, românilor, o posibilă explicaţie a comportamentului pe care ambasadorul său lângă Intercontinental îl manifestă la noi acasă.
         Plaiul mioritic unde a fost plasat, după ce a plătit din greu campania electorală a lui Bush, este, în viziunea specimenului în frac, un perimetru de junglă, unde se poate comporta după bunul plac.
         La început, a avut anumite reţineri, tatonând terenul şi amuşinând zona. Apoi, treptat, s-a obrăznicit tot mai mult, băgându-şi coada peste tot şi, îndeosebi, unde n-are ce căuta.
         Asemenea atitudini merită reacţii pe măsură. E treaba lui să se pupe-n bot cu unii localnici permisivi şi interesaţi. E treaba lor, indiferent că-s pe deal sau pe bulevard, să-i tolereze agresivitatea şi tupeul.
         Noi, însă, nu avem nici un motiv să-i permitem grosolăniile.
         Este fără precedent în istoria României ca un acreditat al altui stat să comenteze injurios Constituţia şi legile ţării, să încerce a-i eticheta liderii şi oamenii reprezentativi, încercând să creeze eşafodajul unei veritabile impuneri personale.
         Un asemenea personaj nu reprezintă poporul american, vocaţia şi aspiraţiile democratice ale acestuia, valorile sale atât de preţuite în întreaga noastră existenţă.
         Şi eu am fost în America.
         Mărturisesc, însă, că n-am cunoscut cotloanele de unde apar asemenea „reprezentanţi diplomatici”. M-am bucurat de toleranţă şi respect faţă de interlocutor, de acceptarea deplină şi sinceră a deciziei şi atitudinii personale, câtă vreme nu aduce atingere altora.
         Ambasadorul maimuţei dă buzna peste oameni şi instituţii, peste legi şi reglementări adoptate aici, pe acest teritoriu unde a fost desantat, fără o minimă pregătire şi atenţionare.
         Autohtonii care-i acceptă şi încurajează mitocănia, îndeosebi cei cu importante funcţii în stat şi în politică, se plasează benevol în postura de slugi ale primatelor, indiferent dacă o fac individual sau în grupuri partinice noi şi reunite. O jalnică amnezie şi penibile interese de moment, îi fac să uite că pe scara evoluţiei, după maimuţe, au apărut, totuşi, oamenii.
Gigi TRIF