Ce poţi să spui când asişti la un spectacol mai mult decât jalnic dat de şeful statului? Rămâi mut în faţa unui comportament de-a dreptul reprobabil pe care preşedintele României îl afişează faţă de propriul popor. Nepăsarea cu care încalcă mereu Constituţia este de-a dreptul alarmantă. Nimeni nu are dreptul să-l critice, nimeni nu poate să privească spre piedestalul pe care s-a cocoţat, decât laudativ şi îndoit de fericire.
Acuză presa, având complicitatea presei. Marii „presari” încearcă, aparent dur, să-l pună pe dl preşedinte la zid. În realitate, stau cuminţi şi-l provoacă la conversaţie pe teme date chiar de el.
Implicarea preşedintelui în campania electorală, recunoscută de el însuşi, este de o gravitate fără precedent.
Constituţia devine, astfel, cel mai nefolositor lucru, de o importanţă sub cea a  hârtiei igienice. El nu poate să o respecte pentru că nu a fost creată pentru aspiraţiile sale politicianiste şi, atunci, ea nu poate fi respectată.
Oare la americani de ce o fi stând constituţia neschimbată de peste 230 de ani? I-o fi mulţumit ea pe toţi preşedinţii? Sigur nu, dar au jurat pe acea carte să o respecte, ca şi pe Biblie.
Poate nu va trece mult timp şi jucătorul nostru preşedinte va contesta şi Biblia, că de încălcat canoanele ei, nu mai vorbim.
În apariţia televizată la postul său de casă, căci nu se poate spune altfel, a vorbit de…de toate. De-a valma şi pe rând, încercând, în funcţie de întrebările „de jos” sau „de sus”, să atace „imparţial” pe toţi cei care-l deranjează. „Au fost politicieni care au venit să-mi ceară să intervin în Justiţie”. Oare cine o fi îndrăznit să-l deranjeze pe Zeus? Cine o fi avut acces liber la vila domniei sale, sau la cabinetul prezidenţial?
Ion Iliescu sigur nu, aşa cum nici Adrian Năstase nu putea să se ducă la Cotroceni cu termopanele. În mod sigur, a fost Vanghelie cu ai săi locuitori din Zăbrăuţi.
De ce a tăcut atunci şi vorbeşte acum? Probabil nu a mai fost cu bileţele, ci doar cu borduri.
Aruncând cu otrava peste clasa politică în care el s-a format şi din care s-a ridicat, acum nedemnă de un asemenea conducător, Băsescu nu face altceva decât să scurtcircuiteze relaţiile, şi aşa şubrede, din societatea românească, abătând intenţionat atenţia de la problemele ridicate de campania pentru locale.
După comportamentul său, ai senzaţia că el este principalul candidat PD-L pentru Primăria Capitalei, ceea ce nu mai miră pe nimeni.
Atacul său direct şi dur la adresa unor contracandidaţi este nu numai nedemn de un şef de stat, dar şi anticonstituţional. Dar cine mai are timp de Constituţie când sondajele dau mari bătăi de cap partidelor cu pretenţii?
După „ăl mic cu capu’ mare” a venit vremea lui Sorin Oprescu să intre în vizorul lui Băsescu, în încercarea sa disperată de a-l opri din ascensiune. „Obligat” de candidaţi şi presă să se implice în campanie, dar stopat de prerogativele constituţionale, Băsescu a ales calea încălcării voite a legilor, considerându-se a fi un haiduc de tip nou. Nu mai are flinta în mână şi pistoalele la cingătoare, ci presa şi serviciile secrete, care-i furnizează datele necesare pentru a lupta împotriva propriului sistem ticăloşit.
Ciudată cale, mizerabil comportament!  A urmat o aşa-zisă linişte la nivel central, dar spiritele s-au încins şi mai tare la nivel local.
Rudele se bat pentru „convingerile” politice conjuncturale, în timp ce alţii comit crime din „pasiuni politice”, iar „analiştii” care sar de pe un ecran pe altul ne vorbesc despre o „normalitate” democratică. Care normalitate? Care democraţie, atâta timp cât tot mai mulţi oameni vorbesc de cumpărarea de voturi? Sume imense sunt pregătite să ia drumul fericirii alegătorilor.
Blaturile, de care ne-a vorbit preşedintele Băsescu, ies, iată, la iveală. Cu cât se apropie ziua alegerilor, cu atât auzi şi vezi mult mai multe lucruri care te fac să înţelegi mai bine cum stau treburile! Că este vorba de PSD, PD-L, PRM sau PNL, lucrurile stau cât se poate de democratic. Trebuie loviţi puternic adversarii incomozi, chiar dacă alianţa politică ce stă la baza loviturilor este mai nocivă decât o doctrină fascistă.
Ne-au îndepărtat de doctrine. Au îndepărtat alegătorii de opţiunile lor şi i-au învăţat că pot fi cumpăraţi. În fond, lupta pentru primării înseamnă, cel puţin acum, o luptă teribilă pentru influenţe financiare, iar noi votăm cuminţi ce pun ei la cale.

Mitică Panaitescu

Aşa-zisele programe electorale ale unor candidaţi la funcţiile eligibile ale Capitalei conturează o imagine cutremurătoare, la propriu, a viitorului care ne pândeşte îndată după validarea alegerilor locale, coincident plasate în duminica orbului şi a nevinovăţiei infantile.
Bucureştiul de mâine este, în viziunea unor candidaţi la scaunul de primar general, un poligon de testare a fanteziilor lor economice, administrative, politice, culturale şi, mai ales, constructive.
Dacă s-ar aplica toate aceste propuneri şi planuri electorale, Bucureştiul ar deveni, în scurtă vreme, un oraş zidit de viu.
Semnele grave ale acestei porniri zidăreşti de neoprit sunt deja vizibile în multe zone ale oraşului, năpădite de construcţii gigantice, care strivesc vecinătăţile pe tot mai extinse raze de fier beton. Biserici şi monumente istorice, case de patrimoniu, parcuri mari şi mici, străduţe seculare dispar în umbrele dense ale unor picioare de pod oceanic, fără tabliere deasupra.
Construim - nu gândim, ar fi, din această perspectivă, cel mai corect slogan electoral al majorităţii candidaţilor la răspunderea zilei de mâine a oraşului păstorit de Bucur.
Se preconizează nu doar zidirea fiecărui centimetru pătrat de teren şi eliminarea văzduhului aferent, ci şi răvăşirea adâncurilor oraşului unde ar urma să răsară „în pământ” parcări şi magazine, străzi subterane cu bordurile aferente etc.
Toate acestea, într-un oraş şi într-o ţară unde binecuvântarea iniţială a dat neamului nostru şansa imensă de a putea trăi nestrâmtorat pe un teritoriu generos pentru toţi şi pentru fiecare în parte.
Nimic însă nu poate opri tendinţa spre comprimare sufocantă, oglindită în viziunile candidaţilor înghesuiţi şi ei la maximum pe buletinele electorale.
Potrivit acestora, vom trăi şi vom circula presaţi unul într-altul, la suprafaţa pământului, a construcţiilor suspendate şi în străfundurile dislocate ale oraşului.
Cei care au reuşit să se refugieze până acum la marginile oraşului s-au îngrămădit şi ei, de regulă vilă-n vilă, spre a menţine, probabil, apropierea de semeni.
Suntem chemaţi, aşadar, să votăm în mod liber şi democratic, zidirea în continuare a Capitalei, până la completa ei încremenire.
Fie-mi îngăduit să încerc a opta pentru Bucureştiul de ieri, şi nu pentru fantoma de mâine a acestuia.

Gigi Trif

Cu ani în urmă, în cadrul unui interviu pe care mi l-a acordat, artistul plastic Alexandru Ghilduş dezvăluia că a propus Primăriei bucureştene un proiect mai aparte. Domnul Ghilduş, care este şi profesor, intenţiona să-şi ia pur şi simplu studenţii şi să împrospăteze oraşul „redesenând” puţinele cişmele ale oraşului – care arată oribil, cum bine se ştie – staţiile de transport în comun – mai toate locuri de afişaj pentru credite bancare – chiar şi autobuzele şi tramvaiele – pe care se lăfăie reclame la detergenţi, holtşuruburi şi mobilă „ieftină” – plus alte şi alte proiecte care ar fi schimbat, încă de atunci, mult din înfăţişarea Capitalei. Unde mai pui, ieftin, de bun gust şi o şansă adevărată pentru tinerii artişti plastici. Nu s-a făcut nimic din toate acestea şi, după cum ştim mersul treburilor în oraşul acesta devenit dezgustător, nu s-a clintit nimic tocmai pentru că era ieftin, la îndemână, frumos şi o ocazie pentru artişti.
Dacă ne uităm în jur, nu cumva pentru orice mic-mare proiect din acest spaţiu se aleg mijloacele cele mai scumpe şi acelea se umflă de cât mai multe ori? Nu cumva imobilele aprobate sunt hâde, nepotrivite cu locurile de amplasare, sufocante şi fără stil? Nu cumva pe artiştii plastici – în special din Bucureşti – nu-i bagă autorităţile în seamă decât atunci când vor să „trântească” statui ecvestre, cât mai mari şi mai aproape de alegeri? Ba bine că nu!
Când oraşul „arde” de trafic înecat, de mizerie, de disfuncţionalităţi majore – curent electric, canalizare, spaţii verzi, locuinţe – poate părea o glumă să pună cineva problema artiştilor plastici. Dar când ei reuşesc să depăşească faptul că nu au galerii destule unde să expună, că nu au comenzi, că nu există o piaţă a artei, că sunt nevoiţi să trăiască nu doar cu indiferenţa celor din jur ci şi cu „mâncătoria” din interiorul propriului sistem şi se pun în slujba comunităţii, tot nu mişcă nimeni. Vrea cineva un oraş modern şi frumos? Hai cu marmură, hai cu borduri, hai cu inox, aluminiu, granit şi mai ales hai cu betoane insolente şi fiţoase, dacă se poate fix în mijlocul fostelor parcuri.
Straşnic spectacol!
Cu excepţia a vreo doi candidaţi la locale care au gângăvit ceva despre centrul istoric, în rest mai nimic despre frumoasa generozitate a unor artişti dispuşi, de ani de zile, să facă din Bucureşti un oraş în care să merite şi din punct de vedere estetic să trăieşti. Ce legătură are Primăria generală cu esteticul se vede cu ochiul liber. Zilnic.

Roxana Ichim

 Bucureştenii sunt anunţaţi prin toate mijloacele mediatice că Primăria Generală a Capitalei va fi condusă, în continuarea celor aproape două decenii recente, tot de reprezentanţii partidelor de dreapta.
 Încrederea nestrămutată a pedeliştilor şi liberalilor în capacitatea proprie de a-i îmbrobodi pe localnici are o bază temeinică în succesele electorale anterioare repurtate de Halaicu, Lis, Ciorbea, Băsescu şi Videanu, sau viceversa.
 Din această perspectivă, mă gândesc să-i votez pe toţi candidaţii de dreapta care s-au înscris în competiţia pentru funcţia de primar general al Capitalei, fiecare având calităţi personale incontestabile şi de grup.
 Astfel, dl Cosmin Guşă merită cel puţin un vot reparatoriu din partea mea, pentru supărările pe care i le-am provocat, pe când era în conducerea PDSR şi ziarul „Dimineaţa” îl trata cu o confirmată neîncredere. Între timp, domnia sa a lăsat cu buzele umflate şi alţi tutori politici ocazionali, dobândindu-şi o vastă independenţă care merită şi un al doilea vot.
 Tot spre dreapta a migrat şi tânărul cărturar conservator, dl Codrin Ştefănescu, căruia o să-i depun un vot sincer de încurajare a interesului său bibliofil.
 Cu deplină convingere voi acorda un vot, unul singur, candidaţilor încă legalizatei Alianţe D.A., respectiv dlui Ludovic Orban, fost adjunct al primarului general Adriean Videanu şi dlui Vasile Blaga, încă adjunct al fostului primar general, Traian Băsescu.
 Acest cuplu cu acte în regulă, nedenunţate juridic, poate continua atât opera predecesorilor ţărănisto-liberali, cât şi a democraţilor, fără limită de tupeu.
 Aici se impune o paranteză în care să plasez şi votul meu pentru urmaşul primarilor generali Ciorbea şi Lis, iscusitul avocat Aurelian Pavelescu, ale cărui pledoarii telegenice fac o acerbă concurenţă buletinelor meteo TV.
 Revenind la incontestabilii reprezentanţi divizaţi ai dreptei unite (sau invers), cred că se impune măcar un vot uninominal pentru confirmarea până la finalizare a răvăşirii străzilor, trotuarelor, parcurilor şi oricărei palme de pământ public, începută de dl Băsescu şi accelerată de dl Videanu, dintr-o bordură în alta.
 Voi vota, desigur, şi pentru un consiliu municipal unison, deja cu mâinile în sus, care să pecetluiască deciziile continuatorului primar general.
 Toţi ceilalţi candidaţi vor primi câte un vot liber şi egal din partea mea, şi, probabil, a altor numeroşi alegători. Consider că nu avem dreptul să-i descurajăm şi să-i nedreptăţim.
 În fond, ei încă nu au făcut nimic pentru bucureşteni, fiind astfel foarte asemănători cu aceia care ne-au condus şi care mai vor un mandat.
 Acestea fiind spuse, aştept cu nerăbdare ca alesul meu să ajungă primar general, să-şi amintească de votul decisiv pe care i l-am dat liber şi nesilit de o minimă judecată, ca să trăiesc bine, nu-i aşa?

Gigi Trif

 Este ştiut faptul că într-o competiţie electorală nu vorbele sunt cele care prisosesc. De obicei, şi cele bune, şi cele mai puţin bune sunt scoase „la înaintare”. Despre candidaţi, se înţelege.  Nu se uită nimic, nici intenţiile candidaţilor, care sunt întoarse pe toate părţile şi, cu deosebire, nici trecutul lor, mai ales dacă acolo, ceva, poate fi interpretat, răstălmăcit şi, fireşte, exploatat cu profit de adversari. Chestiunea este, de regulă, de resortul susţinătorilor sau, dimpotrivă, de cel al demolatorilor celor lansaţi în cursă. Spectacolul şi regia poartă, de cele mai multe ori, semnături ale unor specialişti în domeniu, recomandaţi de acţiuni similare pe la „case mari” sau poate doar de experienţe autohtone reuşite. Anterior, se consumă, însă, pentru formaţiunile politice intrate în luptă, un alt moment, desfăşurat, întotdeauna, într-o mare tensiune  şi, uneori, şi cu ecouri în afară, moment ce depune mărturie despre atmosfera şi starea din interiorul structurii politice respective. Este vorba, desigur, despre desemnarea candidaţilor. Strategia adoptată în astfel de împrejurări vizează alegerea celor mai buni, a celor care, din punctul de vedere al susţinătorilor, au şanse serioase de câştig. Şi, de fiecare dată, apar şi îndemnurile care vizează găsirea unor nume noi. Adică, a unor candidaţi care să prezinte garanţii morale şi profesionale atât pentru formaţiunile din care provin, cât şi (sau, în primul rând) pentru cei cărora urmează să le solicite votul, cu alte cuvinte, pentru masa alegătorilor. În acest punct, se nasc, nu de puţine ori, marile dileme. Dileme de care nici actuala campanie electorală nu s-a arătat a fi străină. Şi, ca şi altă dată, şi acum, nu în puţine cazuri, s-a ajuns ca notorietatea căutată să fie aflată tocmai în cazul unor candidaţi care au adus drept zestre politică şi existenţa lor în calitate de personaje principale într-unul sau mai multe dosare aflate în gestionarea, în faza, însă de cercetare, a unor instituţii juridice. În astfel de situaţii, întrebarea  este simplă şi, cred, şi de bun simţ: oare chiar „numele noi” atât de căutate, numai în astfel de zone au putut fi aflate? Chiar dacă, şi putem accepta faptul că, asemenea personaje sunt, pe moment, victimele unor confuzii, ale unor dezinformări, ale unor „lucrături” puse la cale de adversari, totuşi, gestul celor care îşi dau girul este riscant şi interpretabil. Din păcate, există, fără excepţie, în rândul partidelor noastre, şi aş spune chiar în rândul partidelor cu notorietate, îndeosebi la acest capitol, o teribilă stare de inerţie politică, ce se răsfrânge în „teama” de înnoire, în lipsa de încredere că sunt şi alţii capabili de a învinge într-o competiţie de acest gen. Din orice unghi am privi, însă şi, orice calcule ar intra în discuţie, „recrutarea” candidaţilor dintr-o zonă în care justiţia este amestecată, într-un fel sau altul, ridică teribile suspiciuni, dăunează serios imaginii şi credibilităţii formaţiunilor politice. Desigur, orgoliile nu sunt excluse în astfel de împrejurări. Lupta politică implică, de cele mai multe ori, destule asprimi, tensiuni nenumărate şi puternice stări conflictuale. Şi nici jocurile mai puţin corecte nu sunt date uitării. Înscenările şi strategiile generate de fel de fel de interese au şi ele partea lor de contribuţie. Oricum, însă, prestigiul unui partid, mai ales atunci când el este şi în prim planul vieţii politice (formaţiune parlamentară sau chiar aflată la guvernare) nu se cuvine să fie amanetat, în astfel de împrejurări. Doar dacă, liderii lor ignoră, cu bună ştiinţă, capacitatea propriului electorat, taxat ca o simplă masă de manevră la care e necesar, e igienic, face impresie bună, să se apeleze, din când în când, adică din patru în patru ani.
 Insistenţa, însă, într-o astfel de manieră de rezolvare a unor chestiuni de principiu şi de strategie politică (aşa cum este desemnarea unor reprezentanţi în bătălia electorală) dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, pe de o parte, existenţa unor criterii extrem de fragile şi de instabile la care se apelează în astfel de situaţii şi, pe de altă parte, punerea în evidenţă a unui fapt îngrijorător legat de lipsa unor reale resurse umane, valide din acest punct de vedere, care să  prezinte, în orice moment, garanţiile necesare. Şi mai dăunătoare, cu consecinţe extrem de costisitoare pe termen lung, poate fi şi existenţa unui management politic neperformant, lipsit de obiectivitate, supus unor presiuni clientelare. Deşi, aşa cum aminteam, cam ignorat alegătorul român, cu deosebire în anumite zone ale ţării sau chiar manipulat prin manevre destul de primitive uneori (aici îşi au rolul lor şi pomenile electorale), s-a dovedit, însă, de la un scrutin electoral la altul că a început să aprecieze şi să judece „ofertele”, în asemenea împrejurări, nu sentimental, ci, cum se spune, cu ochii minţii. Cu siguranţă, anul acesta electoral este o şansă, în ceea ce-l priveşte, pentru a face, în sfârşit, dovada maturităţii ce pare că-i lipseşte, încă, deocamdată.

Mihai Cernat

Se vede treaba că asta ne-am dorit pentru noi şi copiii noştri în 1989-cel puţin asta este ceea ce avem. Ne-am dorit să mâncăm atât de mult sau atât de prost încât să devenim un neam de obezi şi de diabetici. Ne-am dorit să cumpărăm atâtea maşini, încât să nu ne mai putem ţine cu şoselele după ele, asta dacă nu ne fac pulbere nenumăraţii beţivani cărora şpăgile le dau drumul cu acte în mijlocul drumului. Ne-am dorit să construim atâtea clădiri de bănci încât să devenim o ţară de datornici şi să avem atâtea imobile de birouri încât populaţia să nu mai aibă unde să locuiască. Ne-am dorit şcoli fără uniforme şi fără uniformizare cu atâta ardoare încât e liber complet la fumat, chiuleală, cafteală, înjurături şi paradă de cârpe de firmă, interzisă rămânând doar ştiinţa de carte. Ne-am dorit să putem aduna în casele noastre bunuri cumpărate cu banii altora şi să ne simţim proprietari pe rate lunare. Ne-am dorit politica pomenii, atât de mult încât pensionarii noştri dau ochii cu moartea la cozile medicamentelor, biletelor de tratament şi, de ce nu, la cozile sacoşelor cu mezel electoral. Ne-am dorit atât de mult să uităm de epoca trecută încât am uitat istoria întreagă, de bătrânii noştri veterani de război, de văduvele lor, de tot ceea ce însemnăm mai presus de umplerea maţului cu meniuri „trendy” şi a parcărilor cu bolizi „cool”. Ne-am dorit atât de mult democraţia, încât am umplut-o cu resturi menajere şi ne-am dorit atât de mult o clasă politică autentică încât n-am avut nicio grijă şi nicio măsură când i-am ales pe debili, pe neiniţiaţi sau pe rău intenţionaţi în locurile esenţiale din care au transformat România în ţara descrisă mai sus. Ne-am dorit grozav toate acestea, căci dacă nu le-am fi dorit, astăzi nu le-am fi povestit.

Roxana Ichim

            Ca de obicei, şi actuala companie electorală a debutat sub o anume ambiguitate. Starea cu pricina se datorează felului în care este perceput momentul declanşării „ostilităţilor”.  Mai de-a dreptul spus, unii afirmă că partidele politice şi politicienii au şi pornit confruntările. Alţii, mai ponderaţi, mai puţin cuprinşi de frenezia specifică unor astfel de întâmplări, îşi dau cu presupusul, afirmând că, deocamdată, startul încă nu s-a auzit. Fleacuri. Lumea politică îşi vede, însă, de  treabă.

            Lansarea candidaţilor este un pas necesar. Prilejul este multiplu speculat. Sub raportul declaraţiilor, în special. Dar şi al atacurilor. Adversarii îşi aruncă, peste capul cetăţenilor (unii dintre ei extaziaţi de plăcere şi chiar isterizaţi), vorbe grele, acuze şi ameninţări menite să ridice concentraţia de adrenalină din sângele celorlalţi competitori la bătălia alegerilor.

            Nici în această campanie care stă să înceapă, oficial, însă, lucrurile nu se arată a fi altfel. Spre deosebire de alte împrejurări de acelaşi gen, de data asta, din capul locului s-a apelat la comparaţii cu alte regnuri. Pentru a fi, se înţelege, demersul politicienilor mai colorat şi, îndeosebi, mai convingător.

            Liderul liberalilor, bunăoară, adică premierul ţării, a fost de părere că foştii parteneri de alianţă, dar şi de guvernare, acum adversari cu pretenţii şi speranţe maxime la câştigarea alegerilor, au în fruntea lor doi „papagali”. Păsări frumoase, extrem de decorative sunt cunoscute şi prin nostimul, uneori, agasantul lor obicei de a repeta vorbele stăpânului.

            Aluzia, ca să nu spunem că, de fapt, trimiterea a fost resimţită şi de susţinători ca şi de adversari în toată plinătatea ei. Reacţiile nu au lipsit şi de o parte şi de alta.

            Pedeliştii, adică cei care pozează, încă de acum, în mari câştigători, s-au repezit să declare că aruncă în luptă „un buldog”.

            Deşi prin  tabăra „buldogului” nu prea ar părea a fi suflete sensibile faţă de hulitele patrupede maidaneze, iată, însă, că agresivitatea unora dintre ele, şi, asta, numai în anumite condiţii, poate deveni şi capital electoral şi chiar emblemă pentru tăria de caracter a unora dintre candidaţii la primăria bucureşteană. Mesajul către electorat a fost, în atari condiţii, transparent şi lipsit de orice fel de echivoc. Adversarii au înţeles despre ce este vorba şi şi-au luat deja precautele măsuri. Aşa se face că unii au ameninţat că vor trece neîntârziat, la rândul lor, la retezarea, fără milă, a labelor amintitului buldog. Gesturi, trebuie să recunoaştem, încărcate de sens. Ca să fiu sincer, revărsarea de agresivitate, nu de fermitate, cum ar fi fost justificat şi civilizat, te face să te înfiori. Cu siguranţă, însă, demersul competitorilor ar fi fost altul dacă, de pildă, cetăţeanul, ar fi fost pus, mai din timp, în faţa unor reale programe ale acestor atât de impetuoşi şi de violenţi „luptători”. Impactul asupra electoratului ar fi fost altul. Şi, indiscutabil, unul mult mai normal şi, bineînţeles, mai profitabil.

Deocamdată, am aflat, doar că „buldogul” va continua ( desigur, în beneficiul cetăţenilor, adică, a bucureştenilor) ce alţii au lăsat (cu alte cuvinte, haosul şi dovada unor oneroase afaceri, borduriada, fiind numai una dintre ele). Alţii s-au gândit că profitabil ar fi mutarea Gării de Nord pe la Chitila. Şi, în rest, cam atâta. Oricum,  grija faţă de cetăţean este „evidentă”, nimeni nu se dezice de ea.

            Nu ne facem, însă, iluzii, promisiunile nu vor lipsi. Promisiuni de genul „să trăiţi bine!”. Şi nu vor lipsi pentru că lucrurile serioase, dacă ar exista s-ar fi livrat spre ştiinţa tuturor, a noastră, a alegătorilor, cum spuneam, din timp, căci, de regulă, surprizele electorale, întotdeauna, nu sunt făcute pentru a deveni fapte trainice ci, pentru a te lăsa cu „gura căscată”, pe moment, până când credulitatea din noi şi speranţa (mereu înşelată) pentru mai bine, ne vor face să strecurăm în urne votul dorit de politicieni. Odată depăşită clipa, înrădăcinatele metehne îşi vor face, în continuare, nestingherite, jocurile.

            Aşadar, campania pentru Bucureşti a cam „debutat” sub semnul agresivităţii. Agresivitate, care oricât am fi de toleranţi, lasă, totuşi, „urme semnificative”. Şi destule nelinişti. Şi multe semne de întrebare. Vom mai fi, resurse, oare şi, pentru confruntări civilizate între adversari? Între adversari, desigur, nu între duşmani politici.

Mihai Cernat

Decât în ghearele buldogului pregătit să spulbere pe oricine, prefer grija doctorului solitar, credincios jurământului de a nu face rău semenilor săi.

Trif

S-au asfaltat bulevarde, s-au montat borduri noi, unele chiar importante prin firmele primarului general al Capitalei. Toate au început să se spargă, iar gropile au luat locul negrului asfalt bucureştean.

A venit vremea schimbărilor: ale bordurilor, ale asfaltului, ale oamenilor. Totul se realizează sub privirile pline de lehamite ale votanţilor, dar şi ale celor înfometate ale câinilor vagabonzi.

Politicienii sunt la ora jocului de glezne, fără a şti, încă, ce adversari vor avea. Strategiile pentru meciurile electorale sunt în faza de proiect. Ce lovituri vor folosi, vom vedea. Deocamdată, trebuie stabiliţi competitorii, chiar dacă unii s-au grăbit să-i anunţe, cu surle şi trâmbiţe. Cei care vor rămâne cu adevărat în cursă sunt cei care se vor regăsi înscrişi la Biroul Electoral. Până atunci, toţi visează la momentul în care şampania şi confetti se vor revărsa peste ei şi mulţime. Visează la podium, la bordurile care aşteaptă să fie schimbate, la drumurile proaste ce trebuie asfaltate, la taxele puse ca bir pe capul bieţilor locuitori, pentru prosperitatea aleşilor. Şi totul, pentru fericirea alegătorilor.

Deocamdată, partidele sunt în căutarea unor formule financiare dar, mai ales propagandistice, pentru a pune mâna pe cât mai multe voturi.

Unii pregătesc pachetele cu diverse cadouri electorale, în timp ce alţii pregătesc petrecerile câmpeneşti şi muzica adecvată. Într-un cuvânt, echipele propagandistice intră în scenă, pentru a distra norodul.

Pâinea şi circul sunt gata pentru a-i face pe români să voteze, în timp ce gladiatorii se antrenează pe bordurile de rezervă ce urmează a ridica o nouă civilizaţie stradală.

În această perioadă, bătrânii o aduc mai bine, deşi preţurile le-au furat tot ce guvernanţii le-au adăugat la pensii. Acum sunt răsfăţaţi. Spectacole, excursii, distracţii pe măsura interesului. Partidele aruncă în luptă toate resursele umane şi financiare pentru fiecare vot, aducând ca pretext valoarea persoanelor pe care le propun pentru a fi votate.

Să fie valoarea individuală, oare, criteriul principal? Ne îndoim de acest lucru, pentru că, altfel, partidele ne-ar fi propus adevărate personalităţi, cu o probitate morală greu de contestat. Aşa, avem pe liste traseişti politici, oameni care au în spate diverse dosare, penale sau nu. Semianalfabeţii au cucerit lumea cu banii lor, impunându-se în funcţii care nu au nimic cu politica.

Listele care ni se impun nu reprezintă altceva decât nişte nume, în mare parte şterse. Puţine excepţii, dar multe dezamăgiri. Totul este ca declaraţiile să fie sforăitoare, dar şi aparent democratice.

În spatele unei şubrede democraţii, se ascunde doar ambiţia unora care vor să urce pe scara socială, dar se ascund şi mai mulţi bani.

În afara bordurilor, mai sunt şi alte surse de bani, iar „băieţii deştepţi” le-au găsit. Le trebuie doar funcţia, pentru care luptă fără scrupule, cu toate mijloacele.

Mitică Panaitescu

Era un timp (după ’90, se înţelege) când, de obicei, primăvara şi toamna (sau pe la începutul ei) sindicatele începeau ofensiva. Îşi cam arătau „muşchii”, cum se spune cu o expresie mai „populară”. Adică, organizau diverse tipuri de proteste: mitinguri, marşuri, greve, la rândul lor de diverse tipuri (de la cele japoneze la cele pe termen nelimitat, de fapt, generale). Calul de bătaie al revendicărilor, în numele cărora se protesta, era creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Să recunoaştem că nu altceva cer astăzi protestatarii sindicalişti. De regulă, pachetul revendicativ conţine, însă şi alte cerinţe, dar tot salarizarea şi alte drepturi financiare au rămas în topul discuţiilor şi al doritelor negocieri. Arma sindicală a devenit, după ’90, principala cale de reglare a raporturilor dintre diverse instituţii şi salariaţi. Liderii sindicali (mai mici sau mai mari, în funcţie de nivelul organizaţiilor pe care le reprezentau şi, desigur, le reprezintă) s-au definit, cu timpul, drept figuri importante. Unii dintre ei, conducătorii centralelor sindicale, formaţiuni cu reprezentare naţională, de pildă, s-au transformat în adevărate vedete cunoscute şi recunoscute, ca atare, de populaţie. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, ei înşişi s-au transformat în personaje influente nu numai social, ci şi politic. Şi, de ce să nu o spunem că, o parte a lor, chiar şi sub raport financiar-economic şi-a schimbat statutul, ce i-a propulsat între personaje cu o remarcabilă bunăstare materială. Dincolo de orice alte speculaţii, este adevărat că sindicatele au reuşit să se transforme în parteneri redutabili în cazul dialogului şi al negocierilor cu statul şi patronatele. Rezultatul? Multe dintre drepturile câştigate de salariaţi li se datorează. După cum şi reglarea raporturilor de muncă a fost influenţată, de asemenea, de acţiunile sindicale. Adevărul este că nivelul sau, mai bine spus, echilibrul acestor relaţii s-a menţinut şi se poate menţine numai în funcţie de o anumită cotă a dezvoltării domeniului respectiv, precum şi al economiei naţionale, în general. Orice dereglare ivită a primit, prompt, din partea sindicatelor o ripostă ce, de la caz la caz, s-a dovedit doar un gen de avertizare sau, dimpotrivă, o acţiune fermă, atent coordonată şi cu ecouri diverse, chiar şi la scară naţională. Spre deosebire de primii ani ai guvernări de dreapta, începutul acestui an calendaristic, ultimul, de fapt, al actualului ciclu guvernamental, a debutat în forţă ‚în ceea ce priveşte acţiunea sindicală. Au deschis sezonul ceferiştii şi au continuat-o, printre alţii, sindicaliştii de la Dacia Piteşti, de la combinatul siderurgic gălăţean, transportatorii, funcţionarii publici, pentru a aminti doar o parte dintre protestatari. Şi, trebuie reţinut că, în premieră, au apelat la un astfel de gest chiar şi poliţiştii. La o privire mai atentă, se poate constata că eşalonul sindicaliştilor protestatari provine, deopotrivă, din rândul instituţiilor statului (bugetarii, cu alte cuvinte), ca şi din sectoarele private. Numitorul comun este, însă, cel financiar, adică, nivelul salariilor şi al drepturilor conexe. Desigur, finalitatea, cel puţin pentru un anumit interval de timp, al protestului, se bazează pe abilitatea negociatorilor din ambele tabere aflate în conflict, dar are la bază şi realismul revendicărilor. Dincolo de complexitatea unor astfel de relaţii, sindicatele constituie o forţă reală, un factor de presiune ce şi-l doresc, nu de puţine ori, aliat şi formaţiunile politice. Aşa se explică şi faptul că apelează „la mâna” sindicatelor partide importante (nu trebuie uitat în acest caz parteneriatul dintre PSD şi Confederaţia CNSLR-Frăţia), care promit susţineri parlamentare unor revendicări sindicale, precum şi locuri în cele două camere legislative pentru unii lideri sindicali şi, aşteaptă, în compensaţie, sprijin electoral din partea lor. Sprijin care se poate manifesta, desigur, şi în condiţiile în care una sau alta dintre formaţiunile politice se află în opoziţie. Jocurile politice, în orice situaţie, pot fi sprijinite, ceea ce este cert, şi au şi mai mulţi sorţi de izbândă, atunci când grupările sindicale se implică, se arată, cu alte cuvinte, ofensive şi loiale înţelegerilor cu partenerii politici. De aici provin, apoi, şi tentaţiile politice ale unor reprezentanţi ai sindicatelor, destui dintre ei veritabili veleitari în plan politic. Recent, liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale, Cătălin Croitoru, şi-a anunţat trecerea în rândul PD-L, renunţând, aşadar, la opţiunea sindicală pentru o carieră politică. Nu este, din câte ştiu, singurul sindicalist care trece în tabăra politicienilor şi, sunt convins că nu va fi nici ultimul, tabără care, orice s-ar spune, rămâne o teribilă captaţie pentru destui sindicalişti. Pentru liderii lor, cu deosebire. Oricum, a fi „la mâna” sindicatelor, ceea ce nu e totuna cu a apela „la mâna” lor, rămâne, până la urmă, o dovadă de democraţie, în fapt, un exerciţiu al acesteia, şi, poate, într-o oarecare măsură, şi un semn de normalitate în existenţa aşezată şi consolidată a unui popor, pentru care mesagerii societăţii civile ar trebui să aibă, în permanenţă, un rol deloc de neglijat.

Mihai Cernat