Se vede treaba că asta ne-am dorit pentru noi şi copiii noştri în 1989-cel puţin asta este ceea ce avem. Ne-am dorit să mâncăm atât de mult sau atât de prost încât să devenim un neam de obezi şi de diabetici. Ne-am dorit să cumpărăm atâtea maşini, încât să nu ne mai putem ţine cu şoselele după ele, asta dacă nu ne fac pulbere nenumăraţii beţivani cărora şpăgile le dau drumul cu acte în mijlocul drumului. Ne-am dorit să construim atâtea clădiri de bănci încât să devenim o ţară de datornici şi să avem atâtea imobile de birouri încât populaţia să nu mai aibă unde să locuiască. Ne-am dorit şcoli fără uniforme şi fără uniformizare cu atâta ardoare încât e liber complet la fumat, chiuleală, cafteală, înjurături şi paradă de cârpe de firmă, interzisă rămânând doar ştiinţa de carte. Ne-am dorit să putem aduna în casele noastre bunuri cumpărate cu banii altora şi să ne simţim proprietari pe rate lunare. Ne-am dorit politica pomenii, atât de mult încât pensionarii noştri dau ochii cu moartea la cozile medicamentelor, biletelor de tratament şi, de ce nu, la cozile sacoşelor cu mezel electoral. Ne-am dorit atât de mult să uităm de epoca trecută încât am uitat istoria întreagă, de bătrânii noştri veterani de război, de văduvele lor, de tot ceea ce însemnăm mai presus de umplerea maţului cu meniuri „trendy” şi a parcărilor cu bolizi „cool”. Ne-am dorit atât de mult democraţia, încât am umplut-o cu resturi menajere şi ne-am dorit atât de mult o clasă politică autentică încât n-am avut nicio grijă şi nicio măsură când i-am ales pe debili, pe neiniţiaţi sau pe rău intenţionaţi în locurile esenţiale din care au transformat România în ţara descrisă mai sus. Ne-am dorit grozav toate acestea, căci dacă nu le-am fi dorit, astăzi nu le-am fi povestit.
Roxana Ichim
