Era un timp (după ’90, se înţelege) când, de obicei, primăvara şi toamna (sau pe la începutul ei) sindicatele începeau ofensiva. Îşi cam arătau „muşchii”, cum se spune cu o expresie mai „populară”. Adică, organizau diverse tipuri de proteste: mitinguri, marşuri, greve, la rândul lor de diverse tipuri (de la cele japoneze la cele pe termen nelimitat, de fapt, generale). Calul de bătaie al revendicărilor, în numele cărora se protesta, era creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Să recunoaştem că nu altceva cer astăzi protestatarii sindicalişti. De regulă, pachetul revendicativ conţine, însă şi alte cerinţe, dar tot salarizarea şi alte drepturi financiare au rămas în topul discuţiilor şi al doritelor negocieri. Arma sindicală a devenit, după ’90, principala cale de reglare a raporturilor dintre diverse instituţii şi salariaţi. Liderii sindicali (mai mici sau mai mari, în funcţie de nivelul organizaţiilor pe care le reprezentau şi, desigur, le reprezintă) s-au definit, cu timpul, drept figuri importante. Unii dintre ei, conducătorii centralelor sindicale, formaţiuni cu reprezentare naţională, de pildă, s-au transformat în adevărate vedete cunoscute şi recunoscute, ca atare, de populaţie. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, ei înşişi s-au transformat în personaje influente nu numai social, ci şi politic. Şi, de ce să nu o spunem că, o parte a lor, chiar şi sub raport financiar-economic şi-a schimbat statutul, ce i-a propulsat între personaje cu o remarcabilă bunăstare materială. Dincolo de orice alte speculaţii, este adevărat că sindicatele au reuşit să se transforme în parteneri redutabili în cazul dialogului şi al negocierilor cu statul şi patronatele. Rezultatul? Multe dintre drepturile câştigate de salariaţi li se datorează. După cum şi reglarea raporturilor de muncă a fost influenţată, de asemenea, de acţiunile sindicale. Adevărul este că nivelul sau, mai bine spus, echilibrul acestor relaţii s-a menţinut şi se poate menţine numai în funcţie de o anumită cotă a dezvoltării domeniului respectiv, precum şi al economiei naţionale, în general. Orice dereglare ivită a primit, prompt, din partea sindicatelor o ripostă ce, de la caz la caz, s-a dovedit doar un gen de avertizare sau, dimpotrivă, o acţiune fermă, atent coordonată şi cu ecouri diverse, chiar şi la scară naţională. Spre deosebire de primii ani ai guvernări de dreapta, începutul acestui an calendaristic, ultimul, de fapt, al actualului ciclu guvernamental, a debutat în forţă ‚în ceea ce priveşte acţiunea sindicală. Au deschis sezonul ceferiştii şi au continuat-o, printre alţii, sindicaliştii de la Dacia Piteşti, de la combinatul siderurgic gălăţean, transportatorii, funcţionarii publici, pentru a aminti doar o parte dintre protestatari. Şi, trebuie reţinut că, în premieră, au apelat la un astfel de gest chiar şi poliţiştii. La o privire mai atentă, se poate constata că eşalonul sindicaliştilor protestatari provine, deopotrivă, din rândul instituţiilor statului (bugetarii, cu alte cuvinte), ca şi din sectoarele private. Numitorul comun este, însă, cel financiar, adică, nivelul salariilor şi al drepturilor conexe. Desigur, finalitatea, cel puţin pentru un anumit interval de timp, al protestului, se bazează pe abilitatea negociatorilor din ambele tabere aflate în conflict, dar are la bază şi realismul revendicărilor. Dincolo de complexitatea unor astfel de relaţii, sindicatele constituie o forţă reală, un factor de presiune ce şi-l doresc, nu de puţine ori, aliat şi formaţiunile politice. Aşa se explică şi faptul că apelează „la mâna” sindicatelor partide importante (nu trebuie uitat în acest caz parteneriatul dintre PSD şi Confederaţia CNSLR-Frăţia), care promit susţineri parlamentare unor revendicări sindicale, precum şi locuri în cele două camere legislative pentru unii lideri sindicali şi, aşteaptă, în compensaţie, sprijin electoral din partea lor. Sprijin care se poate manifesta, desigur, şi în condiţiile în care una sau alta dintre formaţiunile politice se află în opoziţie. Jocurile politice, în orice situaţie, pot fi sprijinite, ceea ce este cert, şi au şi mai mulţi sorţi de izbândă, atunci când grupările sindicale se implică, se arată, cu alte cuvinte, ofensive şi loiale înţelegerilor cu partenerii politici. De aici provin, apoi, şi tentaţiile politice ale unor reprezentanţi ai sindicatelor, destui dintre ei veritabili veleitari în plan politic. Recent, liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale, Cătălin Croitoru, şi-a anunţat trecerea în rândul PD-L, renunţând, aşadar, la opţiunea sindicală pentru o carieră politică. Nu este, din câte ştiu, singurul sindicalist care trece în tabăra politicienilor şi, sunt convins că nu va fi nici ultimul, tabără care, orice s-ar spune, rămâne o teribilă captaţie pentru destui sindicalişti. Pentru liderii lor, cu deosebire. Oricum, a fi „la mâna” sindicatelor, ceea ce nu e totuna cu a apela „la mâna” lor, rămâne, până la urmă, o dovadă de democraţie, în fapt, un exerciţiu al acesteia, şi, poate, într-o oarecare măsură, şi un semn de normalitate în existenţa aşezată şi consolidată a unui popor, pentru care mesagerii societăţii civile ar trebui să aibă, în permanenţă, un rol deloc de neglijat.
Mihai Cernat
