Clasa politică autohtonă, respectiv „zoaia de pe geamurile ţării”, apud TB, s-a strâns, recent, prin reprezentanţii ei de vârf, tocmai la Palatul Cotroceni, chemată la o insolită „consultaţie” prezidenţială.
Motivul acestei întâlniri între confraţi l-a constituit situaţia din Kosovo, acea umbră ce pare a se întinde dinspre un viitor imprevizibil spre incertitudinile prezentului naţional, balcanic şi european.
În aceeaşi zi de pomină, mai spre seară, Guvernul Tăriceanu şi Parlamentul bicameral, în consens deplin cu Administraţia prezidenţială, au anunţat, cu fermitate majoritară, nerecunoaşterea statului nou născut şi a tuturor consecinţelor rezultate din acest eveniment, anticipat de multă vreme.
S-a realizat, astfel, în premieră absolută după instaurarea regimului Băsescu-Tăriceanu, un consens deplin între principalele forţe politice, minus UDMR, în legătură cu o situaţie de politică externă plină de confuzii şi, implicit, de pericole nedefinite.
Deciziile pe această temă, comunicate televizat naţiunii cu morgă şi vitejie intrinsecă, i-a făcut, probabil, pe mulţi cetăţeni să privească cu teamă pe ferestrele caselor, spre a depista trupe şi tancuri ostile, pe străzile sau uliţele din preajmă.
Neliniştea acestora este justificată de faptul că, după efervescenţa integrării în UE şi NATO, a perioadei de totală acceptare a rigorilor şi politicilor europene şi americane, autorităţile supreme ale statului nostru se pun brusc de-a curmezişul tăvălugului de recunoaştere a statului Kosovo, declarând procesul ilegal şi punând lacăt pe reprezentanţa diplomatică a României la Priştina.
Potrivit logicii prezidenţiale, aplicată, de regulă, în politica internă, acceptarea unei ilegalităţi este vinovată, condamnabilă şi inacceptabilă.
Ne putem, oare, aştepta, din această perspectivă, la extinderea listei negre de politicieni indezirabili a preşedintelui nostru, cu liderii străini care recunosc şi susţin noul stat Kosovo?!? Evident, întrebarea noastră este retorică şi forţată, asemănătoare, însă, cu verbiajul ales de şeful statului în situaţia dată.
Realitatea nu poate fi, totuşi, ocolită sau eludată. În primul moment de cumpănă europeană, autorităţile României au decis să se plaseze în altă poziţie decât majoritatea „familiei” în care ne-am străduit să accedem.
Îndrăznesc să afirm că acest curaj al conducătorilor noştri, pe care îl resimt cu o reală satisfacţie personală, poate constitui un puternic handicap pentru interesele de stat ale României în viitor. Cred că şi curajul de a fi solidari cu opţiunea majoritară europeană în cazul Kosovo este la fel de onorabil şi îndreptăţit.
Consensul aproape unanim al autorităţilor, îndelung aşteptat, se produce, astfel, în legătură cu o cauză mult prea îndepărtată de ţară, lăsând intactă vrajba noastră internă.
Gigi Trif
