Ţi-ai pus vreodată întrebarea, dragă cititorule, ce s-ar putea face cu vreo câteva zeci de milioane de euro, de pildă, vreo douăzeci la număr? Desigur, pe moment, îţi va fi foarte dificil, dacă nu chiar imposibil să dai un răspuns. Altul, fără îndoială, decât cel la care te va duce, totuşi, gândul, în clipa următoare şi care vizează multe şi importante lucruri şi fapte. Dacă, însă, îţi voi da o mână de ajutor şi îţi voi spune că asta-i cam suma care ne-a costat pe noi, românii, ultimul referendum, cel de pe 25 noiembrie, ce părere vei avea? Nu îndrăznesc să intuiesc. Îndrăznesc, însă, de fapt, mă simt obligat să mai spun că banii cu pricina s-au dus cam pe apa sâmbetei, cum se spune, pentru că au fost cheltuiţi pe un referendum degeaba, pe un referendum inutil. Şi, este şi mai ciudat şi, de ce nu şi blamabil, faptul că inutilitatea gestului se ştia din capul locului. Adică, o ştia chiar iniţiatorul acestei hazardate acţiuni, şeful statului. De fapt, acest an, 2007, va intra în istorie ca anul celor două referendumuri. Primul, cel din luna mai, deşi cu o participare a votanţilor sub 50 la sută, i-a dat, totuşi, preşedintelui nostru jucător, iluzia că recursul la popor poate fi, întotdeauna, în ceea ce-l priveşte, o armă redutabilă, care-i va sta la îndemână, letală chiar, pentru adversarii săi politici. O armă este, indiscutabil, recursul la popor, dar una cu două „tăişuri”. Oricum, senzaţia sau, aş zice, o anumită stare de moment, ce i-a fost dat să o trăiască atunci preşedintele, i-a dat chiar certitudinea că, orice acţiune de acest gen ce va fi s-o iniţieze, îi va aduce, de fiecare dată, un spor de popularitate, de susţinere, adică se va transforma într-un argument suprem, potrivit căruia tot ce gândeşte şi pune la cale e sănătos, responsabil şi numai spre binele celor mulţi. Şi, mai mult decât atât, că în orice împrejurări, tandemul „Băsescu şi poporul” va fi nu numai extrem de redutabil, ci chiar de-a dreptul de nebiruit. Dacă am sta strâmb şi am judeca drept, aşa cum se spune mai în glumă, mai în serios, filosofia preşedintelui pare plină de bun simţ şi, înainte de orice, realistă. Numai că adevăratul bun simţ şi simţul realităţii aparţin, într-adevăr, poporului la care tot declară că se întoarce preşedintele, lui revenindu-i numai abilitatea de a-i manipula pe cei cărora, din capul locului, adică din clipa când şi-a dobândit galoanele de şef al statului, le-a urat un mincinos „să trăiţi bine!”. Cum-necum, îmbătat de iluzii şi convins că întotdeauna rostind comanda „popor, după mine”, nu-i va sta nimic în cale, preşedintele şi-a permis să dicteze organizarea şi a celui de-al doilea referendum. De data asta, sfidarea a fost dincolo de orice limită. Între timp, disciplinatul alegător a cam băgat de seamă că se apelează la el când e groasă, altfel fiind tratat piesă de decor şi parte componentă a „băilor de mulţime”. A mai băgat de seamă, plin de lehamite faţă de specia numită „politician” şi de faptele acesteia, că întoarcerea la popor e o tehnică de înnobilare a gestului politic ce vizează, în realitate, ţinte ale unor interese oculte. Aşa se face că „poporul suveran” a ţinut, de data asta, adică la acest referendum, abil şi parşiv amestecat cu alegerile europarlamentare, să arate că este într-adevăr „suveran” dând o lecţie de reală democraţie celor sau, mai degrabă, celui ce şi-a făcut, din recursul la popor, fiind un versat jucător, un adevărat crez, chiar o obsesie politică. Aşadar, deşi s-ar putea să fiu suspectat de un oarecare patetism, stimate cititor, om de bun simţ, de bună seamă, aşa cum te consider, cutezi să gândeşti oare câte vieţi ar fi putut fi salvate cu zecile de milioane de euro cheltuite pe aventuri politice nechibzuite? Cei loviţi de amarnice necazuri, mai nou, sunt susţinuţi de gesturi pe care le numim ale solidarităţii umane. În fapt, dureroase apeluri la mila publică. Şi asta, pentru că sume imense sunt cheltuite pe referendumuri degeaba, de bună seamă inutile sau pentru acte de acelaşi calibru generate de porniri pline de vanitate şi de un exacerbat voluntarism.
Mihai Cernat
