Bucureştenii sunt anunţaţi prin toate mijloacele mediatice că Primăria Generală a Capitalei va fi condusă, în continuarea celor aproape două decenii recente, tot de reprezentanţii partidelor de dreapta.
 Încrederea nestrămutată a pedeliştilor şi liberalilor în capacitatea proprie de a-i îmbrobodi pe localnici are o bază temeinică în succesele electorale anterioare repurtate de Halaicu, Lis, Ciorbea, Băsescu şi Videanu, sau viceversa.
 Din această perspectivă, mă gândesc să-i votez pe toţi candidaţii de dreapta care s-au înscris în competiţia pentru funcţia de primar general al Capitalei, fiecare având calităţi personale incontestabile şi de grup.
 Astfel, dl Cosmin Guşă merită cel puţin un vot reparatoriu din partea mea, pentru supărările pe care i le-am provocat, pe când era în conducerea PDSR şi ziarul „Dimineaţa” îl trata cu o confirmată neîncredere. Între timp, domnia sa a lăsat cu buzele umflate şi alţi tutori politici ocazionali, dobândindu-şi o vastă independenţă care merită şi un al doilea vot.
 Tot spre dreapta a migrat şi tânărul cărturar conservator, dl Codrin Ştefănescu, căruia o să-i depun un vot sincer de încurajare a interesului său bibliofil.
 Cu deplină convingere voi acorda un vot, unul singur, candidaţilor încă legalizatei Alianţe D.A., respectiv dlui Ludovic Orban, fost adjunct al primarului general Adriean Videanu şi dlui Vasile Blaga, încă adjunct al fostului primar general, Traian Băsescu.
 Acest cuplu cu acte în regulă, nedenunţate juridic, poate continua atât opera predecesorilor ţărănisto-liberali, cât şi a democraţilor, fără limită de tupeu.
 Aici se impune o paranteză în care să plasez şi votul meu pentru urmaşul primarilor generali Ciorbea şi Lis, iscusitul avocat Aurelian Pavelescu, ale cărui pledoarii telegenice fac o acerbă concurenţă buletinelor meteo TV.
 Revenind la incontestabilii reprezentanţi divizaţi ai dreptei unite (sau invers), cred că se impune măcar un vot uninominal pentru confirmarea până la finalizare a răvăşirii străzilor, trotuarelor, parcurilor şi oricărei palme de pământ public, începută de dl Băsescu şi accelerată de dl Videanu, dintr-o bordură în alta.
 Voi vota, desigur, şi pentru un consiliu municipal unison, deja cu mâinile în sus, care să pecetluiască deciziile continuatorului primar general.
 Toţi ceilalţi candidaţi vor primi câte un vot liber şi egal din partea mea, şi, probabil, a altor numeroşi alegători. Consider că nu avem dreptul să-i descurajăm şi să-i nedreptăţim.
 În fond, ei încă nu au făcut nimic pentru bucureşteni, fiind astfel foarte asemănători cu aceia care ne-au condus şi care mai vor un mandat.
 Acestea fiind spuse, aştept cu nerăbdare ca alesul meu să ajungă primar general, să-şi amintească de votul decisiv pe care i l-am dat liber şi nesilit de o minimă judecată, ca să trăiesc bine, nu-i aşa?

Gigi Trif

 Este ştiut faptul că într-o competiţie electorală nu vorbele sunt cele care prisosesc. De obicei, şi cele bune, şi cele mai puţin bune sunt scoase „la înaintare”. Despre candidaţi, se înţelege.  Nu se uită nimic, nici intenţiile candidaţilor, care sunt întoarse pe toate părţile şi, cu deosebire, nici trecutul lor, mai ales dacă acolo, ceva, poate fi interpretat, răstălmăcit şi, fireşte, exploatat cu profit de adversari. Chestiunea este, de regulă, de resortul susţinătorilor sau, dimpotrivă, de cel al demolatorilor celor lansaţi în cursă. Spectacolul şi regia poartă, de cele mai multe ori, semnături ale unor specialişti în domeniu, recomandaţi de acţiuni similare pe la „case mari” sau poate doar de experienţe autohtone reuşite. Anterior, se consumă, însă, pentru formaţiunile politice intrate în luptă, un alt moment, desfăşurat, întotdeauna, într-o mare tensiune  şi, uneori, şi cu ecouri în afară, moment ce depune mărturie despre atmosfera şi starea din interiorul structurii politice respective. Este vorba, desigur, despre desemnarea candidaţilor. Strategia adoptată în astfel de împrejurări vizează alegerea celor mai buni, a celor care, din punctul de vedere al susţinătorilor, au şanse serioase de câştig. Şi, de fiecare dată, apar şi îndemnurile care vizează găsirea unor nume noi. Adică, a unor candidaţi care să prezinte garanţii morale şi profesionale atât pentru formaţiunile din care provin, cât şi (sau, în primul rând) pentru cei cărora urmează să le solicite votul, cu alte cuvinte, pentru masa alegătorilor. În acest punct, se nasc, nu de puţine ori, marile dileme. Dileme de care nici actuala campanie electorală nu s-a arătat a fi străină. Şi, ca şi altă dată, şi acum, nu în puţine cazuri, s-a ajuns ca notorietatea căutată să fie aflată tocmai în cazul unor candidaţi care au adus drept zestre politică şi existenţa lor în calitate de personaje principale într-unul sau mai multe dosare aflate în gestionarea, în faza, însă de cercetare, a unor instituţii juridice. În astfel de situaţii, întrebarea  este simplă şi, cred, şi de bun simţ: oare chiar „numele noi” atât de căutate, numai în astfel de zone au putut fi aflate? Chiar dacă, şi putem accepta faptul că, asemenea personaje sunt, pe moment, victimele unor confuzii, ale unor dezinformări, ale unor „lucrături” puse la cale de adversari, totuşi, gestul celor care îşi dau girul este riscant şi interpretabil. Din păcate, există, fără excepţie, în rândul partidelor noastre, şi aş spune chiar în rândul partidelor cu notorietate, îndeosebi la acest capitol, o teribilă stare de inerţie politică, ce se răsfrânge în „teama” de înnoire, în lipsa de încredere că sunt şi alţii capabili de a învinge într-o competiţie de acest gen. Din orice unghi am privi, însă şi, orice calcule ar intra în discuţie, „recrutarea” candidaţilor dintr-o zonă în care justiţia este amestecată, într-un fel sau altul, ridică teribile suspiciuni, dăunează serios imaginii şi credibilităţii formaţiunilor politice. Desigur, orgoliile nu sunt excluse în astfel de împrejurări. Lupta politică implică, de cele mai multe ori, destule asprimi, tensiuni nenumărate şi puternice stări conflictuale. Şi nici jocurile mai puţin corecte nu sunt date uitării. Înscenările şi strategiile generate de fel de fel de interese au şi ele partea lor de contribuţie. Oricum, însă, prestigiul unui partid, mai ales atunci când el este şi în prim planul vieţii politice (formaţiune parlamentară sau chiar aflată la guvernare) nu se cuvine să fie amanetat, în astfel de împrejurări. Doar dacă, liderii lor ignoră, cu bună ştiinţă, capacitatea propriului electorat, taxat ca o simplă masă de manevră la care e necesar, e igienic, face impresie bună, să se apeleze, din când în când, adică din patru în patru ani.
 Insistenţa, însă, într-o astfel de manieră de rezolvare a unor chestiuni de principiu şi de strategie politică (aşa cum este desemnarea unor reprezentanţi în bătălia electorală) dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, pe de o parte, existenţa unor criterii extrem de fragile şi de instabile la care se apelează în astfel de situaţii şi, pe de altă parte, punerea în evidenţă a unui fapt îngrijorător legat de lipsa unor reale resurse umane, valide din acest punct de vedere, care să  prezinte, în orice moment, garanţiile necesare. Şi mai dăunătoare, cu consecinţe extrem de costisitoare pe termen lung, poate fi şi existenţa unui management politic neperformant, lipsit de obiectivitate, supus unor presiuni clientelare. Deşi, aşa cum aminteam, cam ignorat alegătorul român, cu deosebire în anumite zone ale ţării sau chiar manipulat prin manevre destul de primitive uneori (aici îşi au rolul lor şi pomenile electorale), s-a dovedit, însă, de la un scrutin electoral la altul că a început să aprecieze şi să judece „ofertele”, în asemenea împrejurări, nu sentimental, ci, cum se spune, cu ochii minţii. Cu siguranţă, anul acesta electoral este o şansă, în ceea ce-l priveşte, pentru a face, în sfârşit, dovada maturităţii ce pare că-i lipseşte, încă, deocamdată.

Mihai Cernat

Se vede treaba că asta ne-am dorit pentru noi şi copiii noştri în 1989-cel puţin asta este ceea ce avem. Ne-am dorit să mâncăm atât de mult sau atât de prost încât să devenim un neam de obezi şi de diabetici. Ne-am dorit să cumpărăm atâtea maşini, încât să nu ne mai putem ţine cu şoselele după ele, asta dacă nu ne fac pulbere nenumăraţii beţivani cărora şpăgile le dau drumul cu acte în mijlocul drumului. Ne-am dorit să construim atâtea clădiri de bănci încât să devenim o ţară de datornici şi să avem atâtea imobile de birouri încât populaţia să nu mai aibă unde să locuiască. Ne-am dorit şcoli fără uniforme şi fără uniformizare cu atâta ardoare încât e liber complet la fumat, chiuleală, cafteală, înjurături şi paradă de cârpe de firmă, interzisă rămânând doar ştiinţa de carte. Ne-am dorit să putem aduna în casele noastre bunuri cumpărate cu banii altora şi să ne simţim proprietari pe rate lunare. Ne-am dorit politica pomenii, atât de mult încât pensionarii noştri dau ochii cu moartea la cozile medicamentelor, biletelor de tratament şi, de ce nu, la cozile sacoşelor cu mezel electoral. Ne-am dorit atât de mult să uităm de epoca trecută încât am uitat istoria întreagă, de bătrânii noştri veterani de război, de văduvele lor, de tot ceea ce însemnăm mai presus de umplerea maţului cu meniuri „trendy” şi a parcărilor cu bolizi „cool”. Ne-am dorit atât de mult democraţia, încât am umplut-o cu resturi menajere şi ne-am dorit atât de mult o clasă politică autentică încât n-am avut nicio grijă şi nicio măsură când i-am ales pe debili, pe neiniţiaţi sau pe rău intenţionaţi în locurile esenţiale din care au transformat România în ţara descrisă mai sus. Ne-am dorit grozav toate acestea, căci dacă nu le-am fi dorit, astăzi nu le-am fi povestit.

Roxana Ichim

            Ca de obicei, şi actuala companie electorală a debutat sub o anume ambiguitate. Starea cu pricina se datorează felului în care este perceput momentul declanşării „ostilităţilor”.  Mai de-a dreptul spus, unii afirmă că partidele politice şi politicienii au şi pornit confruntările. Alţii, mai ponderaţi, mai puţin cuprinşi de frenezia specifică unor astfel de întâmplări, îşi dau cu presupusul, afirmând că, deocamdată, startul încă nu s-a auzit. Fleacuri. Lumea politică îşi vede, însă, de  treabă.

            Lansarea candidaţilor este un pas necesar. Prilejul este multiplu speculat. Sub raportul declaraţiilor, în special. Dar şi al atacurilor. Adversarii îşi aruncă, peste capul cetăţenilor (unii dintre ei extaziaţi de plăcere şi chiar isterizaţi), vorbe grele, acuze şi ameninţări menite să ridice concentraţia de adrenalină din sângele celorlalţi competitori la bătălia alegerilor.

            Nici în această campanie care stă să înceapă, oficial, însă, lucrurile nu se arată a fi altfel. Spre deosebire de alte împrejurări de acelaşi gen, de data asta, din capul locului s-a apelat la comparaţii cu alte regnuri. Pentru a fi, se înţelege, demersul politicienilor mai colorat şi, îndeosebi, mai convingător.

            Liderul liberalilor, bunăoară, adică premierul ţării, a fost de părere că foştii parteneri de alianţă, dar şi de guvernare, acum adversari cu pretenţii şi speranţe maxime la câştigarea alegerilor, au în fruntea lor doi „papagali”. Păsări frumoase, extrem de decorative sunt cunoscute şi prin nostimul, uneori, agasantul lor obicei de a repeta vorbele stăpânului.

            Aluzia, ca să nu spunem că, de fapt, trimiterea a fost resimţită şi de susţinători ca şi de adversari în toată plinătatea ei. Reacţiile nu au lipsit şi de o parte şi de alta.

            Pedeliştii, adică cei care pozează, încă de acum, în mari câştigători, s-au repezit să declare că aruncă în luptă „un buldog”.

            Deşi prin  tabăra „buldogului” nu prea ar părea a fi suflete sensibile faţă de hulitele patrupede maidaneze, iată, însă, că agresivitatea unora dintre ele, şi, asta, numai în anumite condiţii, poate deveni şi capital electoral şi chiar emblemă pentru tăria de caracter a unora dintre candidaţii la primăria bucureşteană. Mesajul către electorat a fost, în atari condiţii, transparent şi lipsit de orice fel de echivoc. Adversarii au înţeles despre ce este vorba şi şi-au luat deja precautele măsuri. Aşa se face că unii au ameninţat că vor trece neîntârziat, la rândul lor, la retezarea, fără milă, a labelor amintitului buldog. Gesturi, trebuie să recunoaştem, încărcate de sens. Ca să fiu sincer, revărsarea de agresivitate, nu de fermitate, cum ar fi fost justificat şi civilizat, te face să te înfiori. Cu siguranţă, însă, demersul competitorilor ar fi fost altul dacă, de pildă, cetăţeanul, ar fi fost pus, mai din timp, în faţa unor reale programe ale acestor atât de impetuoşi şi de violenţi „luptători”. Impactul asupra electoratului ar fi fost altul. Şi, indiscutabil, unul mult mai normal şi, bineînţeles, mai profitabil.

Deocamdată, am aflat, doar că „buldogul” va continua ( desigur, în beneficiul cetăţenilor, adică, a bucureştenilor) ce alţii au lăsat (cu alte cuvinte, haosul şi dovada unor oneroase afaceri, borduriada, fiind numai una dintre ele). Alţii s-au gândit că profitabil ar fi mutarea Gării de Nord pe la Chitila. Şi, în rest, cam atâta. Oricum,  grija faţă de cetăţean este „evidentă”, nimeni nu se dezice de ea.

            Nu ne facem, însă, iluzii, promisiunile nu vor lipsi. Promisiuni de genul „să trăiţi bine!”. Şi nu vor lipsi pentru că lucrurile serioase, dacă ar exista s-ar fi livrat spre ştiinţa tuturor, a noastră, a alegătorilor, cum spuneam, din timp, căci, de regulă, surprizele electorale, întotdeauna, nu sunt făcute pentru a deveni fapte trainice ci, pentru a te lăsa cu „gura căscată”, pe moment, până când credulitatea din noi şi speranţa (mereu înşelată) pentru mai bine, ne vor face să strecurăm în urne votul dorit de politicieni. Odată depăşită clipa, înrădăcinatele metehne îşi vor face, în continuare, nestingherite, jocurile.

            Aşadar, campania pentru Bucureşti a cam „debutat” sub semnul agresivităţii. Agresivitate, care oricât am fi de toleranţi, lasă, totuşi, „urme semnificative”. Şi destule nelinişti. Şi multe semne de întrebare. Vom mai fi, resurse, oare şi, pentru confruntări civilizate între adversari? Între adversari, desigur, nu între duşmani politici.

 

Mihai Cernat

Decât în ghearele buldogului pregătit să spulbere pe oricine, prefer grija doctorului solitar, credincios jurământului de a nu face rău semenilor săi.

Trif

S-au asfaltat bulevarde, s-au montat borduri noi, unele chiar importante prin firmele primarului general al Capitalei. Toate au început să se spargă, iar gropile au luat locul negrului asfalt bucureştean.

A venit vremea schimbărilor: ale bordurilor, ale asfaltului, ale oamenilor. Totul se realizează sub privirile pline de lehamite ale votanţilor, dar şi ale celor înfometate ale câinilor vagabonzi.

Politicienii sunt la ora jocului de glezne, fără a şti, încă, ce adversari vor avea. Strategiile pentru meciurile electorale sunt în faza de proiect. Ce lovituri vor folosi, vom vedea. Deocamdată, trebuie stabiliţi competitorii, chiar dacă unii s-au grăbit să-i anunţe, cu surle şi trâmbiţe. Cei care vor rămâne cu adevărat în cursă sunt cei care se vor regăsi înscrişi la Biroul Electoral. Până atunci, toţi visează la momentul în care şampania şi confetti se vor revărsa peste ei şi mulţime. Visează la podium, la bordurile care aşteaptă să fie schimbate, la drumurile proaste ce trebuie asfaltate, la taxele puse ca bir pe capul bieţilor locuitori, pentru prosperitatea aleşilor. Şi totul, pentru fericirea alegătorilor.

Deocamdată, partidele sunt în căutarea unor formule financiare dar, mai ales propagandistice, pentru a pune mâna pe cât mai multe voturi.

Unii pregătesc pachetele cu diverse cadouri electorale, în timp ce alţii pregătesc petrecerile câmpeneşti şi muzica adecvată. Într-un cuvânt, echipele propagandistice intră în scenă, pentru a distra norodul.

Pâinea şi circul sunt gata pentru a-i face pe români să voteze, în timp ce gladiatorii se antrenează pe bordurile de rezervă ce urmează a ridica o nouă civilizaţie stradală.

În această perioadă, bătrânii o aduc mai bine, deşi preţurile le-au furat tot ce guvernanţii le-au adăugat la pensii. Acum sunt răsfăţaţi. Spectacole, excursii, distracţii pe măsura interesului. Partidele aruncă în luptă toate resursele umane şi financiare pentru fiecare vot, aducând ca pretext valoarea persoanelor pe care le propun pentru a fi votate.

Să fie valoarea individuală, oare, criteriul principal? Ne îndoim de acest lucru, pentru că, altfel, partidele ne-ar fi propus adevărate personalităţi, cu o probitate morală greu de contestat. Aşa, avem pe liste traseişti politici, oameni care au în spate diverse dosare, penale sau nu. Semianalfabeţii au cucerit lumea cu banii lor, impunându-se în funcţii care nu au nimic cu politica.

Listele care ni se impun nu reprezintă altceva decât nişte nume, în mare parte şterse. Puţine excepţii, dar multe dezamăgiri. Totul este ca declaraţiile să fie sforăitoare, dar şi aparent democratice.

În spatele unei şubrede democraţii, se ascunde doar ambiţia unora care vor să urce pe scara socială, dar se ascund şi mai mulţi bani.

În afara bordurilor, mai sunt şi alte surse de bani, iar „băieţii deştepţi” le-au găsit. Le trebuie doar funcţia, pentru care luptă fără scrupule, cu toate mijloacele.

Mitică Panaitescu

Era un timp (după ’90, se înţelege) când, de obicei, primăvara şi toamna (sau pe la începutul ei) sindicatele începeau ofensiva. Îşi cam arătau „muşchii”, cum se spune cu o expresie mai „populară”. Adică, organizau diverse tipuri de proteste: mitinguri, marşuri, greve, la rândul lor de diverse tipuri (de la cele japoneze la cele pe termen nelimitat, de fapt, generale). Calul de bătaie al revendicărilor, în numele cărora se protesta, era creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Să recunoaştem că nu altceva cer astăzi protestatarii sindicalişti. De regulă, pachetul revendicativ conţine, însă şi alte cerinţe, dar tot salarizarea şi alte drepturi financiare au rămas în topul discuţiilor şi al doritelor negocieri. Arma sindicală a devenit, după ’90, principala cale de reglare a raporturilor dintre diverse instituţii şi salariaţi. Liderii sindicali (mai mici sau mai mari, în funcţie de nivelul organizaţiilor pe care le reprezentau şi, desigur, le reprezintă) s-au definit, cu timpul, drept figuri importante. Unii dintre ei, conducătorii centralelor sindicale, formaţiuni cu reprezentare naţională, de pildă, s-au transformat în adevărate vedete cunoscute şi recunoscute, ca atare, de populaţie. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, ei înşişi s-au transformat în personaje influente nu numai social, ci şi politic. Şi, de ce să nu o spunem că, o parte a lor, chiar şi sub raport financiar-economic şi-a schimbat statutul, ce i-a propulsat între personaje cu o remarcabilă bunăstare materială. Dincolo de orice alte speculaţii, este adevărat că sindicatele au reuşit să se transforme în parteneri redutabili în cazul dialogului şi al negocierilor cu statul şi patronatele. Rezultatul? Multe dintre drepturile câştigate de salariaţi li se datorează. După cum şi reglarea raporturilor de muncă a fost influenţată, de asemenea, de acţiunile sindicale. Adevărul este că nivelul sau, mai bine spus, echilibrul acestor relaţii s-a menţinut şi se poate menţine numai în funcţie de o anumită cotă a dezvoltării domeniului respectiv, precum şi al economiei naţionale, în general. Orice dereglare ivită a primit, prompt, din partea sindicatelor o ripostă ce, de la caz la caz, s-a dovedit doar un gen de avertizare sau, dimpotrivă, o acţiune fermă, atent coordonată şi cu ecouri diverse, chiar şi la scară naţională. Spre deosebire de primii ani ai guvernări de dreapta, începutul acestui an calendaristic, ultimul, de fapt, al actualului ciclu guvernamental, a debutat în forţă ‚în ceea ce priveşte acţiunea sindicală. Au deschis sezonul ceferiştii şi au continuat-o, printre alţii, sindicaliştii de la Dacia Piteşti, de la combinatul siderurgic gălăţean, transportatorii, funcţionarii publici, pentru a aminti doar o parte dintre protestatari. Şi, trebuie reţinut că, în premieră, au apelat la un astfel de gest chiar şi poliţiştii. La o privire mai atentă, se poate constata că eşalonul sindicaliştilor protestatari provine, deopotrivă, din rândul instituţiilor statului (bugetarii, cu alte cuvinte), ca şi din sectoarele private. Numitorul comun este, însă, cel financiar, adică, nivelul salariilor şi al drepturilor conexe. Desigur, finalitatea, cel puţin pentru un anumit interval de timp, al protestului, se bazează pe abilitatea negociatorilor din ambele tabere aflate în conflict, dar are la bază şi realismul revendicărilor. Dincolo de complexitatea unor astfel de relaţii, sindicatele constituie o forţă reală, un factor de presiune ce şi-l doresc, nu de puţine ori, aliat şi formaţiunile politice. Aşa se explică şi faptul că apelează „la mâna” sindicatelor partide importante (nu trebuie uitat în acest caz parteneriatul dintre PSD şi Confederaţia CNSLR-Frăţia), care promit susţineri parlamentare unor revendicări sindicale, precum şi locuri în cele două camere legislative pentru unii lideri sindicali şi, aşteaptă, în compensaţie, sprijin electoral din partea lor. Sprijin care se poate manifesta, desigur, şi în condiţiile în care una sau alta dintre formaţiunile politice se află în opoziţie. Jocurile politice, în orice situaţie, pot fi sprijinite, ceea ce este cert, şi au şi mai mulţi sorţi de izbândă, atunci când grupările sindicale se implică, se arată, cu alte cuvinte, ofensive şi loiale înţelegerilor cu partenerii politici. De aici provin, apoi, şi tentaţiile politice ale unor reprezentanţi ai sindicatelor, destui dintre ei veritabili veleitari în plan politic. Recent, liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale, Cătălin Croitoru, şi-a anunţat trecerea în rândul PD-L, renunţând, aşadar, la opţiunea sindicală pentru o carieră politică. Nu este, din câte ştiu, singurul sindicalist care trece în tabăra politicienilor şi, sunt convins că nu va fi nici ultimul, tabără care, orice s-ar spune, rămâne o teribilă captaţie pentru destui sindicalişti. Pentru liderii lor, cu deosebire. Oricum, a fi „la mâna” sindicatelor, ceea ce nu e totuna cu a apela „la mâna” lor, rămâne, până la urmă, o dovadă de democraţie, în fapt, un exerciţiu al acesteia, şi, poate, într-o oarecare măsură, şi un semn de normalitate în existenţa aşezată şi consolidată a unui popor, pentru care mesagerii societăţii civile ar trebui să aibă, în permanenţă, un rol deloc de neglijat.

Mihai Cernat

Ce-i drept, au trecut repede cei patru ani de când politicienii noştri minunaţi şi atât de bine intenţionaţi socoteau, cu creioanele după ureche, unde le-ar fi mai bine şi cine are şanse să câştige. Dincolo de cele petrecute atunci, aruncăm o privire în jur şi iată-ne în acelaşi punct de plecare.

Toţi spun că şi-au făcut treaba.

Adică „- Popescule, ţi-ai învăţat?

- Da.

- Şi ce-aţi avut voi de învăţat ?

- Despre promisiuni.”

Nu-i aşa că asta este eterna temă? Aşadar, unde sunt drumurile promise, unde este reforma justiţiei, unde este lupta împotriva corupţiei, unde sunt libertatea presei, prosperitatea agricultorilor, unde este nivelul de trai decent nu doar pe alese, unde sunt legile care să ne aducă în secolul XXI, fondurile europene, unde sunt controalele la toate instituţiile stat-în-stat care ne mănâncă banii, unde, în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor se regăsesc tonele de taxe şi impozite, unde sunt combaterea birocraţiei, politica externă, investiţia în energie alternativă, unde sunt gropile ecologice de gunoi, şcolile sigure, transportul civilizat, canalizarea şi reţelele de curent electric promise unei ţări întregi electrificate pe sprânceană? Oare toate acestea şi câte altele nu ne-au fost promise şi cu patru ani în urmă? Ba bine că nu! După cum stă treaba dacă privim în jur, promisiunile s-au predat, dar temele pentru acasă nu s-au făcut. Şi din păcate pentru mulţi nevrednici din aceştia, lecţia nu se mai predă o dată, ci doar, după patru ani, se ia nota patru.

O întreagă clasă, care în Occident ar fi fost admisă doar la vreo şcoală ajutătoare, a avut simpla sarcină de a-şi face tema. Azi, toleranta populaţie a României are şansa să-i lase pe toţi corigenţi. Şi nu neapărat pentru că le-ar păsa – în fond, exemple de ţopăială de la un partid la altul sunt cu nemiluita. Ci ca să mai uite de tot ceea ce ar fi trebuit să aibă după patru ani şi nu are. O pedeapsă acolo… Măcar simbolică.

Roxana ICHIM

 O bună parte a celor înregimentaţi politic, căci nu putem vorbi despre politicieni autentici, au sperat, în ultima vreme că PSD, sub presiunea unui val care voia schimbare cu orice preţ, va ceda. Va ceda psihic, va ceda din procentele sale, dar şi din fluturii care, oricum, ar fi migrat spre florile puterii.
Cel mai mult s-a dorit debarasarea de „balast”, dar, mai ales, de produsele „expirate”, ca semn al vasalităţii faţă de înalta poartă. Pe toţi i-a îngrijorat soarta „europeană” a stângii româneşti. Pe unii, că nu s-a ridicat la nivelul unei modernităţi, dar şi mondenităţi, menite să dea satisfacţie anumitor grupări „reformiste” care au adus în politică doar substantive ce nu pot ţine loc de banii pentru plata facturilor la energie şi gaze. În acelaşi timp, pe autenticii oameni de stânga i-au şocat mişcările haotice, dar, mai ales, inadaptabilitatea PSD la cerinţele oamenilor a căror sărăcie creşte exponenţial faţă de averile unor „afacerişti de ocazie”.
Luptele ce s-au dus în ultimii ani, în interiorul partidelor, nu au adus clarificări doctrinare, mai mult decât necesare, ci doar repoziţionarea unora faţă de puternicii zilei, fără a se mai ţine seama de platforme sau interes naţional.
Puterea cu orice preţ a fost singurul indicativ politic aflat la o reală concurenţă cu inflaţia şi deprecierea leului, în timp ce spirala abuzurilor a cunoscut o creştere fără precedent.
Nici PSD nu a fost scutit de seismele politice. Ba, mai mult, asupra sa s-au exercitat presiuni extraordinar. Fiind surprins cu garda jos, datorită luptelor interne exercitate de grupări reformatoare pro-deice, care se doreau de stânga, dar la stânga Tatălui, PSD a încasat câteva directe care l-au cam ameţit ceva timp, inclusiv în sondaje.
Bursa de pariuri politice a funcţionat din plin, la fel ca şi DNA, în încercarea de a destabiliza jocul, de a impune noi reguli pe piaţa lipsită de concurenţă, de fair-play.
S-a trecut, în ceasul al doisprezecelea, la verificarea produselor, dar, mai ales a pieţei, ţinându-se cont de cerere şi de ofertă. Cum oferta era net inferioară cererii pieţei, a trebuit să reapară produsul tradiţional, considerat mult timp a fi expirat, atipic pentru o Europă vicleană şi interesată doar de propriile nevoi.
Astfel, am trecut şi peste momentul mult aşteptat, de reaşezare a apelor într-o matcă firească şi nu deviată precum Canalul Bîstroe. Revenirea „greilor” nu înseamnă o atitudine reparatorie, ci, mai degrabă, o necesară revenire la o gândire autentică de stânga, de care România, dar, mai ales, o bună parte a populaţiei, sărăcită de o haotică politică de dreapta, are atâta nevoie.
Din păcate, am pierdut mult timp pentru a înţelege forţa şi puterea produselor tradiţionale pe care Europa le foloseşte din plin, dar încearcă pe spinarea noastră E-urile politice, şi nu numai.
Mitică Panaitescu

 Clasa politică autohtonă, respectiv „zoaia de pe geamurile ţării”, apud TB, s-a strâns, recent, prin reprezentanţii ei de vârf, tocmai la Palatul Cotroceni, chemată la o insolită „consultaţie” prezidenţială.
 Motivul acestei întâlniri între confraţi l-a constituit situaţia din Kosovo, acea umbră ce pare a se întinde dinspre un viitor imprevizibil spre incertitudinile prezentului naţional, balcanic şi european.
 În aceeaşi zi de pomină, mai spre seară, Guvernul Tăriceanu şi Parlamentul bicameral, în consens deplin cu Administraţia prezidenţială, au anunţat, cu fermitate majoritară, nerecunoaşterea statului nou născut şi a tuturor consecinţelor rezultate din acest eveniment, anticipat de multă vreme.
 S-a realizat, astfel, în premieră absolută după instaurarea regimului Băsescu-Tăriceanu, un consens deplin între principalele forţe politice, minus UDMR, în legătură cu o situaţie de politică externă plină de confuzii şi, implicit, de pericole nedefinite.
 Deciziile pe această temă, comunicate televizat naţiunii cu morgă şi vitejie intrinsecă, i-a făcut, probabil, pe mulţi cetăţeni să privească cu teamă pe ferestrele caselor, spre a depista trupe şi tancuri ostile, pe străzile sau uliţele din preajmă.
 Neliniştea acestora este justificată de faptul că, după efervescenţa integrării în UE şi NATO, a perioadei de totală acceptare a rigorilor şi politicilor europene şi americane, autorităţile supreme ale statului nostru se pun brusc de-a curmezişul tăvălugului de recunoaştere a statului Kosovo, declarând procesul ilegal şi punând lacăt pe reprezentanţa diplomatică a României la Priştina.
 Potrivit logicii prezidenţiale, aplicată, de regulă, în politica internă, acceptarea unei ilegalităţi este vinovată, condamnabilă şi inacceptabilă.
 Ne putem, oare, aştepta, din această perspectivă, la extinderea listei negre de politicieni indezirabili a preşedintelui nostru, cu liderii străini care recunosc şi susţin noul stat Kosovo?!? Evident, întrebarea noastră este retorică şi forţată, asemănătoare, însă, cu verbiajul ales de şeful statului în situaţia dată.
 Realitatea nu poate fi, totuşi, ocolită sau eludată. În primul moment de cumpănă europeană, autorităţile României au decis să se plaseze în altă poziţie decât majoritatea „familiei” în care ne-am străduit să accedem.
 Îndrăznesc să afirm că acest curaj al conducătorilor noştri, pe care îl resimt cu o reală satisfacţie personală, poate constitui un puternic handicap pentru interesele de stat ale României în viitor. Cred că şi curajul de a fi solidari cu opţiunea majoritară europeană în cazul Kosovo este la fel de onorabil şi îndreptăţit.
 Consensul aproape unanim al autorităţilor, îndelung aşteptat, se produce, astfel, în legătură cu o cauză mult prea îndepărtată de ţară, lăsând intactă vrajba noastră internă.

Gigi Trif